Primul lucru pe care Ah Sook l-a făcut după ce a ieşit din închisoare a fost să caute informaţii despre Francis Carver. A aflat, spre surprinderea lui, că în realitate cliperul Palmerston fusese reţinut în Sydney Harbour de câteva săptămâni deja, în
urma unei percheziţii de rutină. Se constatase, cu acel prilej, că
Francis Carver se făcea vinovat de încălcarea legii – pentru contrabandă, nerespectarea prevederilor vamale şi evaziune fiscală, prin eludarea taxelor. Potrivit raportului prezentat de poliţia maritimă, existau şaisprezece tinere din Guangzhou în cala vasului, toate suferind grav de subnutriţie şi extrem de înspăimântate. Cliperul Palmerston fusese sechestrat, femeile fuseseră expediate înapoi în China, Carver fusese retrimis la închisoare, iar colaborarea dintre Carver şi Dent & Co. încetase în mod oficial. Francis Carver fusese condamnat la zece ani de muncă silnică în penitenciarul de pe insula Cockatoo.
Pentru Ah Sook, nu mai era nimic de făcut decât să aştepte ca Francis Carver să îşi ispăşească pedeapsa. Ah Sook a plecat cu un vas la Victoria, unde a început să lucreze ca miner; a învăţat un pic englezeşte, a deprins câteva meserii şi a visat mereu, cu o luciditate tot mai intensă, să răzbune moartea tatălui său, omorându-l pe Carver. În iulie 1864, a trimis o scrisoare în insula Cockatoo, prin care ruga să i se spună dacă
Francis Carver fusese pus în libertate. Răspunsul a venit peste trei luni: Carver plecase la Dunedin, în Noua Zeelandă, la bordul vaporului Sparta. Ah Sook şi-a cumpărat un bilet cu această
destinaţie, dar când a ajuns în Dunedin, nu i-a mai putut da de urmă lui Carver. A căutat şi a tot căutat, dar nu a aflat nimic.
Într-un târziu, învins, Ah Sook a ajuns la concluzia că nu mai era nimic de făcut. Şi-a cumpărat o licenţă de minerit şi un bilet (fără
întoarcere) până pe Coasta de Vest, unde peste opt luni, a dat întâmplător peste el: era pe stradă, cu o nouă cicatrice pe faţă, mai voinic decât altădată, numărând nişte monede în palma lui le Rau Tauwhare.
*
Ah Sook l-a găsit pe Ah Quee şezând cu picioarele încrucişate sub el, pe un dâmb de pietriş, la circa un metru de indicatorul de hotar din colţul de sud-est al exploatării miniere Aurora. Aurarul ţinea cu amândouă palmele un şaitroc, pe care îl scutura ritmic, mişcând priceput din încheieturile mâinilor, ca un om care practică de multă vreme aceeaşi meserie. În colţul gurii avea o ţigară aprinsă, din care însă nu părea să fumeze: scrumul se fărâmiţa fin căzând de la sine pe tunica lui, cu fiecare nouă
mişcare a mâinilor. În faţa lui, avea un jgheab cu apă, iar alături un creuzet de fontă, cu un cioc turtit la capăt.
Mişcările lui urmau un tipic circular. Întâi scutura pietrele mai mari şi bulgării de pământ din şaitroc, păstrând un tempo susţinut astfel încât nisipul mai fin să se rostogolească, treptat, la fundul vasului; apoi se apleca în faţă, cufunda capătul vasului în apa tulbure şi, cu o mişcare iute, înclina vasul înapoi spre el, clătinând lichidul cu grijă, în sensul acelor de ceasornic, pentru a crea un vârtej în şaitroc. Aurul era mai greu decât pietricelele şi se ducea la fund: după ce îndepărta pietrişul ud de la suprafaţă, metalul pur rămânea pe loc, ca nişte punctişoare de lumină, ude şi strălucitoare, pe fundul întunecat al vasului. Ah Quee culegea cu degetele aceste firicele lucitoare şi le transfera, cu grijă, în creuzet; pe urmă, umplea din nou şaitrocul cu pământ şi pietre, repetând procedura, fără niciun fel de variaţie, până când soarele apunea coborând sub vârful copacilor, spre vest.
Aurora era situată la o distanţă destul de mare, atât faţă de râu, cât şi faţă de mare, un inconvenient prin care se explica, în parte, de ce mina era atât de puţin apreciată. Ah Quee se vedea nevoit să îşi care singur apa de la râu până la lotul de exploatare în fiecare dimineaţă, fiindcă fără apă, munca lui era practic nerealizabilă; dar, când apa se tulbura din cauza murdăriei şi a aluviunilor, era foarte dificil să mai discearnă aurul, aşa că era obligat să meargă din nou până la râu, ca să-şi umple găleţile.
Desigur, un canal de scurgere dinspre râul Hokitika, sau un puţ
săpat la adâncime pentru a da de apă, ar fi fost nişte soluţii de ameliorare a randamentului, însă proprietarul minei de aur explicase de la bun început că el nu voia să investească niciun ban în Aurora. Nu avea niciun rost. Cei doi acri de pământ care alcătuiau terenul de exploatare de aici nu valorau aproape nimic: o suprafaţă de pământ steril, plin de pietre şi fără copaci.
Mormanul de deşeuri miniere din spatele lui Ah Quee, mărturie a lungilor ore de sârguinţă solitară, era lung şi turtit: o movilă
funerară, sub care nu fusese îngropat niciun trup.
Ah Quee ridică privirea când Ah Sook ajunse aproape de ei.
— Neih hou.33
— Neih hou, neih hou.
Cei doi bărbaţi se uitară unul la celălalt, îndelung, fără
ostilitate, dar şi fără amabilitate. După câteva clipe, Ah Quee îşi smulse ţigara din gură şi o azvârli mai încolo, peste pietre.
— Randamentul e mic astăzi, spuse el în cantoneză.
— Mii de regrete din partea mea, răspunse Ah Sook, vorbind 33 „Bună ziua” (în cantoneză).
tot în limba lor maternă.
— Randamentul este mic în fiecare zi.
— Păcat de munca ta, ai merita mai mult.
— Da? spuse Ah Quee, care era într-o dispoziţie irascibilă.
— Sigur, zise Ah Sook. Sârguinţă se cuvine să fie răsplătită.
— În ce proporţie? În ce monedă? Astea sunt vorbe goale.
Ah Sook îşi lipi palmele una de cealaltă, spunând:
— Am adus veşti bune.
— Veşti bune şi linguşeli, remarcă Ah Quee.
Minerul independent nu luă în seamă această remarcă
tăioasă.
— Emery Staines a venit înapoi, spuse el.
— O! exclamă Ah Quee înlemnind. L-ai văzut?
— Nu încă, răspunse Ah Sook. Mi s-a spus că va fi în Hokitika diseară, la un hotel de pe strada Revell, unde s-a pregătit o petrecere de bun venit în onoarea lui. Am fost invitat şi, ca un gest de bună-credinţă, ţin să îţi fac aceeaşi invitaţie şi ţie.
— Cine e gazda?
— Anna Wetherell şi văduva mortului Crosbie Wells.
