Moody răsuflă prelung şi se lasă pe călcâie. Asta da încurcătură! Prin urmare, cufărul lui Lauderback fusese la bordul barcului Godspeed, aşa cum bănuise Balfour; lada de transport fusese luată, pesemne, din greşeală, de pe cheiul din Hokitika. Cufărul lui Moody, asemenea cufărului lui Lauderback, nu avea înscris la vedere numele proprietarului său, şi nici nu avea vreun semn special de identificare, decât înăuntru, unde numele şi adresa lui fuseseră ştanţate pe o bucată de piele, cusută de căptuşeala capacului. Din câte se părea, cuferele fuseseră schimbate între ele: cufărul lui Moody fusese dus în apartamentul lui Lauderback de la Hotelul Palace, iar cufărul lui Lauderback fusese transportat la Coroana.
Moody reflectă câteva clipe. Lauderback nu se afla în Hokitika în momentul de faţă: conform ziarului West Coast Times, era plecat în campanie electorală în partea de nord a ţinutului, urmând să revină abia a doua zi, după-amiaza.
Hotărându-se brusc, Moody se dezbrăcă de haină, se aşeză în genunchi şi începu să umble printre lucrurile lui Lauderback.
Walter Moody nu îşi făcea mustrări de conştiinţă când încălca dreptul cuiva la intimitate, şi nici nu vedea vreun motiv de a mărturisi asemenea indiscreţii. Mintea lui era foarte flegmatică, rece în judecăţile ei, rapidă şi excesiv de raţională.
Moody avea un defect, întâlnit adesea la oamenii extrem de inteligenţi, care se manifesta prin tendinţa de a considera că
harul intelectului său era un fel de privilegiu nobil, prin a cărui sublimă autoritate el era ferit, în toate împrejurările, de ceea ce
se numea îndeobşte un comportament urât. Considera că
obligaţiile lui morale erau de o cu totul altă clasă decât cele ale oamenilor inferiori lui, aşa că arareori i se întâmpla să aibă vreun sentiment de ruşine sau remuşcare pentru faptele sale, în afară
de sensul larg al acestor concepte.
Analiză rapid şi metodic conţinutul cufărului lui Lauderback, luând în mână fiecare lucru şi punându-l la loc, exact acolo unde îl găsise. Cufărul conţinea, în mare parte, obiecte de papetărie –
seturi pentru scrisori, sigilii, registre, cărţi de drept şi tot ceea ce putea fi necesar pentru a dota biroul de lucru al unui membru al Parlamentului. Hainele şi lucrurile personale ale lui Lauderback fuseseră împachetate, probabil, în altă parte, căci singurul articol de îmbrăcăminte din acel cufăr de cedru era un şal de lână, care fusese înfăşurat destul de urât în jurul unui prespapier de bronz, în formă de porc. Cufărul adusese în cameră mirosul de mare –
un iz de apă de mare, nu atât sărat, cât acru –, dar lucrurile dinăuntru nu erau deloc jilave; din fericire pentru Lauderback, cufărul nu fusese cufundat complet în apă când se produsese naufragiul.
La fundul lăzii se afla o servietă de piele. Moody o deschise şi scoase dinăuntru un teanc de hârtii: contracte, chitanţe şi acte de vânzare. După câteva minute de căutare, găsi şi contractul de vânzare pentru barcul Godspeed, pe care îl extrase dintre celelalte documente, umblând atent cu el, ca nu cumva sigiliul de legalizare să se sfărâme sau să se rupă.
Contractul fusese semnat, aşa cum Lauderback îi povestise lui Balfour cu trei săptămâni în urmă, de către un domn Francis Wells. Data vânzării confirma, de asemenea, spusele politicianului: dreptul de proprietate asupra corăbiei se modificase în mai 1865, cu nouă luni anterior momentului actual.
Moody se aplecă mai aproape ca să cerceteze iscălitura cumpărătorului. „Francis Wells” îşi trecuse pe act numele fals, cu un scris plin de înflorituri. Semnatarul făcuse o uriaşă buclă
ornamentată pe partea stângă a majusculei „F”, atât de mare, încât se putea confunda cu o literă separată. Moody miji privirea, uitându-se pieziş. Mda, îşi zise el, de fapt, această înfloritură
putea fi luată foarte uşor drept un „C” caligrafiat spre dreapta şi lipit de litera următoare. Apoi privi şi mai de-aproape. Exista chiar şi un punct de cerneală între „C” şi „F” – un punct ce ar fi putut fi luat drept un mic strop, dacă te uitai în fugă la hârtie –, ceea ce părea să sugereze că, în mod intenţionat, Carver se
semnase ambiguu, astfel încât iscălitura să se poată citi ori doar
„Francis Wells”, ori „C. Francis Wells”. Scrisul era cam tremurat, cum se întâmplă adesea când te căzneşti să scrii foarte încet, vrând să conferi grafiei un aspect special.
Moody se încrunta. În luna iunie a anului precedent, Francis Carver fusese în posesia certificatului de naştere al lui Crosbie Wells, un document care dovedea (după cum atestase Benjamin Löwenthal) că al doilea prenume al lui Crosbie Wells era Francis.
Păi, se gândi Moody, era foarte clar, de fapt: Francis Carver furase certificatul de naştere ai lui Crosbie Wells cu intenţia de a se da drept acesta. Ambiguităţile acestui act de vânzare nu puteau fi decât deliberate. Dacă s-ar fi întâmplat ca, la un moment dat, Carver să fie adus în faţa instanţei sub învinuirea de asumare a unei false identităţi, putea să nege că el ar fi semnat vreodată acel document.
Să fi fost oare „Francis” – numele pe care îl purtau amândoi –
doar o coincidenţă prielnică? Sau poate certificatul de naştere al lui Wells fusese falsificat după consumarea faptului? Un al doilea prenume ar fi fost foarte uşor de adăugat pe orice document, se gândea Moody, mai ales folosind o nuanţă de cerneală un pic mai deschisă, ori estompând cumva cuvântul, pentru a masca faptul că fusese scris ulterior. Dar de ce să fi vrut Carver să îşi falsifice propria identitate mai ales pe un act de vânzare? De ce ar fi fost în avantajul lui să folosească numele altei persoane?
Moody trecu în revistă ceea ce ştia despre această chestiune.
Francis Carver se folosise de identitatea lui Crosbie Wells când vorbise cu Benjamin Löwenthal în redacţia ziarului West Coast Times, în luna iunie, însă nu folosise identitatea lui Crosbie Wells când îl înfruntase pe Alistair Lauderback cu o lună înainte. Faţă
de Lauderback, se prezentase drept Francis Wells, ca apoi să îşi semneze numele cu o ambiguitate intenţionată. Ţinând seama de misterioasa convingere politicianului că, în realitate, Crosbie Wells şi Carver erau fraţi, Moody nu putea decât să presupună
că, în afacerile lui cu Lauderback, Carver pozase drept fratele lui Crosbie Wells. Cât despre motivul pentru care ar fi putut face acest lucru, Moody nu avea nici cea mai mică idee.
Studie cu atenţie contractul de vânzare, încercând să
memoreze toate detaliile, apoi îl puse la loc în servietă, pe care o vârî sub lucruri, şi îşi continuă investigaţia metodică.
În cele din urmă, conchise satisfăcut că geamantanul de lemn din faţa lui nu mai conţinea niciun indiciu ce i-ar fi putut fi de folos şi, cu un gest cumva nonşalant, îşi trecu degetele peste
marginea capacului, dintr-un capăt în celălalt. Brusc, scoase un sunet de uimire. Un pachet foarte subţire, de formă
dreptunghiulară, fusese strecurat sub căptuşeala de pânză, astfel încât era bine ascuns între capacul de cedru şi ţesătura interioară. Aplecându-se mai aproape, descoperi, pipăind cu degetele, o fantă în căptuşeală, aproximativ de mărimea palmei lui desfăcute şi foarte fin tivită, ca nu cumva să se deşire pe margine. Căptuşeala de pânză avea un model în carouri mari, iar fanta din ţesătură era artistic ascunsă în lungul dungilor verticale ale tartanului, al cărui model se alinia perfect cu marginea cufărului. Moody îşi strecură degetele în despărţitura dintre căptuşeală şi lemn, de unde extrase un obiect dreptunghiular. Era un teanc de scrisori legate cu o sfoară.
Erau în total aproximativ cincisprezece scrisori, fiecare adresată lui Lauderback, cu un scris simplu şi nepretenţios.
Moody se opri câteva clipe ca să memoreze forma nodului şi lungimea capetelor libere ale fundei. Pe urmă, desfăcu sfoara şi o aruncă la o parte, apoi netezi grijuliu, pe genunchi, scrisorile pliate. Observă, după ştampila poştei, că erau aranjate în ordine cronologică inversă, cu cea mai recentă scrisoare pusă deasupra; răsfoind teancul, alese ultima scrisoare de la spate, care era prima pe care Lauderback o primise, şi se apucă să citească. În următorul moment, inima îi sări în piept.
Dunedin. Martie 1852
Domnule eşti fratele meu deşi dumneata nu mă cunoşti. Tatăldumitale a zămislit un bastard eu sunt acel bastard. Mi s-a spusCROSBIE WELLS luând numele de familie al preotului parohieimele necunoscându-l pe tatăl meu dar ştiindu-mă fiu de târfă.
Mi-am petrecut copilăria în bordelul GIUVAERUL din Newington.
Am dus o viaţă modestă aşa cum pot eu fiind un om sărac. Nu amsuferit. Totuşi mi-am dorit mereu să îl văd pe tatăl meu măcar casă ştiu cum arată şi ce voce are. Până la urmă rugăciunile mele auprimit răspuns cu o scrisoare chiar de la el. Ştiuse mereu de minemi-a scris el. Simţea că i se apropia sfârşitul şi mi-a mărturisit că
nu mă va identifica în testamentul lui de teamă să nu îşi întinezenumele însă mi-a trimis în plic 20 £ cu binecuvântările lui. Nu s-asemnat cu numele dar l-am întrebat pe servitorul care îmi adusesebiletul de la el şi am urmărit trăsura deşi era închiriată până amajuns la GLEN HOUSE casa tatălui tău şi a ta. Mi-am cumpărat ohaină m-am bărbierit am luat o birjă până la casa tatălui tău dar
domnule nu am fost în stare să sun la uşă. M-am întors acasă
