— Ai avut tot timpul să te dezbari de acest viciu, spuse Ah Quee. Spuneai că ai stat săptămâni întregi la închisoare înainte de proces, nu?
— Dar intervalul acela nu a fost suficient ca să scap de nevoia de a mă droga.
— Nevoia de a te droga! repetă Ah Quee plin de dispreţ. Ce cuvinte patetice! Nici nu mă mir că nu au ce căuta în povestea pe care mi-ai relatat-o. Nici nu mă mir că preferi cuvinte mari, precum onoare, şi îndatorire, şi trădare, şi răzbunare.
— Povestea mea...
— Povestea ta, aşa cum o spui tu, insistă mult prea mult asupra nedreptăţilor care ţi s-au făcut ţie, şi prea puţin asupra ruşinii aruncate asupra familiei tale. Spune-mi, Sook Yongsheng, vrei să te răzbuni pe omul care l-a ucis pe tatăl tău, sau pe omul care a refuzat să îţi sară în ajutor în faţa localului La calul bălan?
Ah Sook era şocat.
— Te îndoieşti de motivele mele, spuse el.
— Motivele tale nu sunt ale tale, spuse Ah Quee. Nu pot fi ale tale! Uită-te la tine, în ce hal eşti! Abia te mai ţii pe picioare!
Se aşternu tăcerea între cei doi. Din valea alăturată, se auzi o împuşcătură îndepărtată, apoi un strigăt stins.
În cele din urmă, Ah Sook mişcă din cap spunând:
— La revedere.
— De ce mă iei pe mine cu „la revedere”?
— Ţi-ai exprimat limpede opiniile, spuse Ah Sook. Mă
dezaprobi; ţi-e scârbă de mine. Voi merge la sindrofia văduvei diseară, orice-ar fi.
Deşi lui Ah Quee îi sărea ţandăra foarte uşor, nu suporta să
pice prost într-o dispută. Scutură din cap răsuflând tare pe nas
şi spuse:
— Voi merge cu tine. Vreau foarte mult să vorbesc cu domnul Staines.
— Ştiu, spuse Ah Sook. Am venit aici mânat de cele mai bune intenţii, Quee Long.
Când Ah Quee vorbi din nou, vocea lui era calmă.
— Fiecare om se cunoaşte pe sine cel mai bine. Am greşit când am pus la îndoială motivele tale.
Ah Sook îşi coborî pleoapele pentru scurt timp.
— Până ajungem noi în Hokitika, spuse el deschizând ochii din nou, voi fi perfect treaz.
Ah Quee încuviinţă din cap.
— Aşa şi trebuie să fii, spuse el.
PĂMÂNT CARDINAL
În care Walter Moody face o descoperire uimitoare; câtevanedumeriri sunt elucidate; şi se conturează o simetrie.
Walter Moody, despărţindu-se de Gascoigne, se întorsese numaidecât la Hotelul Coroana, unde fusese adus cufărul lui.
Deschise uşa cu o smucitură, traversă holul din câţiva paşi şi, urcând câte două trepte deodată, se repezi pe palierul de sus; când ajunse la uşa din capul scărilor, bâjbâi cu cheia în broască, înjurând cu voce tare. În mod absurd, era dintr-odată foarte nerăbdător să îşi vadă lucrurile personale, simţind că reîntâlnirea cu acele obiecte dragi din viaţa lui de mai înainte ar putea cumva repara o legătură care, de când se întâmplase naufragiul barcului Godspeed, i se păruse extrem de ireală.
În ultima vreme, Moody se gândise din ce în ce mai des la întâlnirea pe care o avusese cu tatăl lui, în Dunedin. Regreta acum graba cu care părăsise acea scenă nefericită. Era adevărat că tatăl lui îl trădase. Era adevărat că fratele lui îl trădase. Dar chiar şi aşa, ar fi putut să se arate mai conciliant; ar fi putut să
mai rămână acolo, să aştepte să audă şi ce avea Frederick de spus în toată acea întâmplare. Nu se văzuse cu fratele lui cât stătuse în Dunedin, fiindcă fugise de la locul întâlnirii cu tatăl lui înainte ca Frederick să fie chemat să vină şi el, aşa că nu ştia dacă Frederick se simţea bine, dacă era însurat, dacă era fericit; nu ştia cum se descurcase acesta în Otago, sau dacă intenţiona să rămână definitiv în Noua Zeelandă; nu ştia dacă fratele şi tatăl lui lucraseră ca mineri în echipă, sau dacă se asociaseră cu alţi ortaci, ori dacă muncise fiecare pe cont propriu. Ori de câte ori începea să se gândească la aceste incertitudini, Moody se întrista. Ar fi trebuit să încerce să stea de vorbă cu fratele lui.
Dar oare Frederick ar fi dorit aşa ceva? Nici măcar asta, Moody nu avea de unde să ştie. De când sosise la Hokitika, de trei ori se aşezase să-i scrie, dar, după cuvintele de salut şi dată, rămăsese încremenit, cu tocul în aer.
În cele din urmă, cheia se răsuci în broască. Moody împinse uşa cu umărul, păşi în cameră şi înlemni. Exista într-adevăr un cufăr în mijlocul odăii, dar era un cufăr pe care nu-l mai văzuse niciodată. Cufărul lui era vopsit în roşu şi avea formă de paralelipiped dreptunghic. Acesta era negru, cu benzi de fier şi o
încuietoare lungă şi pătrată, prin care fusese trecută o bară
orizontală ca să-l ţină închis; capacul era bombat, ca o jumătate de butoi din doage de lemn ce fusese culcat pe-o parte. Existau câteva etichete de călătorie lipite pe capacul rotunjit: pe una scria
„Southampton”, pe alta „Lyttelton”, iar pe alta uzuala instrucţiune: „Bagaj de cală”. Moody îşi dădu seama imediat că
proprietarul cufărului călătorise întotdeauna la clasa întâi.
În loc să sune clopoţelul ca să îi spună cameristei că fusese vorba de o confuzie, Moody închise uşa, o încuie şi se apropie de cufărul necunoscut. Lăsându-se în genunchi, desfăcu încuietoarea, săltă capacul masiv şi văzu, lipită pe interior, o bucată de hârtie pe care scria:
PROPRIETATEA DOMNULUI ALISTAIR LAUDERBACK,
CONSILIER REGIONAL, MEMBRU AL PARLAMENTULUI
