Carver făcu o grimasă. După o clipă, răbufni:
— Ce înseamnă „în pace”?
— Să mori în somn, la tine acasă? Cred că este ceea ce fiecare dintre noi şi-ar dori când îi vine sfârşitul, spuse Löwenthal simţind că, oarecum, câştigase teren. Deşi e mare păcat că soţia lui nu a fost prezentă când bietul om s-a prăpădit, adăugă el.
Carver ridică din umeri. Indiferent ce patimă dăduse naştere ultimei lui izbucniri, acum se calmase brusc.
— E treaba fiecărui om cum se comportă în căsnicie.
— Sunt perfect de acord cu dumneavoastră, zise Löwenthal şi zâmbi. O cunoaşteţi cumva pe doamna Wells?
Carver scoase un sunet care era greu de interpretat.
— Am avut plăcerea să o întâlnesc, dar doar pentru scurt timp, continuă Löwenthal, care nu se lăsa descurajat.
Intenţionasem să mă duc la Norocul Drumeţului în seara asta, sceptic cum sunt, desigur, dar cu mintea deschisă. Mă pot aştepta să vă văd acolo?
— Nu, spuse Carver. Nu puteţi.
— Poate că sunteţi chiar mai sceptic decât mine când vine vorba despre şedinţe de spiritism!
— Nu am nicio opinie despre şedinţele de spiritism, spuse Carver. Mi-e totuna şi dacă mă duc acolo, şi dacă nu.
— În orice caz, presupun că doamna Wells este foarte veselă
că v-aţi întors la Hokitika, spuse Löwenthal, ale cărui gambituri conversaţionale începeau să se cam epuizeze. Da, sunt sigur că
este foarte încântată să ştie că aţi revenit în oraş!
Carver era acum de-a dreptul iritat.
— De ce? spuse el.
— De ce? repetă Löwenthal cu subînţeles. Din cauza întregii tevaturi pentru averea lui, bineînţeles! Din cauză că motivul pentru care procedurile legale au intrat în impas este tocmai certificatul de naştere al lui Wells! Actul nu e de găsit pe nicăieri!
Vocea lui Löwenthal răsunase un pic mai tare decât ar fi vrut, şi el se temu în treacăt să nu fi supralicitat, cum s-ar zice, cărţile pe care le avea în mână. Ceea ce spusese era perfect adevărat, ba mai mult chiar, erau informaţii cunoscute de toată
lumea: recursul făcut de doamna Wells pentru a revoca vânzarea proprietăţii lui Wells nu fusese pus pe rol deocamdată în instanţă, deoarece în urma defunctului nu rămăseseră niciun fel de documente care să servească drept dovadă a adevăratei lui identităţi. Lydia Wells ajunsese în Hokitika la câteva zile după ce soţul ei răposat fusese înmormântat, şi, prin urmare, nu putuse să identifice cadavrul; în afară de a dezgropa trupul mortului (şi-a cerut iertare judecătorul, în faţa văduvei, pentru o asemenea impietate), nu exista, se părea, nicio altă modalitate de a demonstra că pustnicul care decedase în Valea Arahura şi domnul Crosbie Wells care se semnase pe certificatul de căsătorie adus de doamna Wells erau unul şi acelaşi bărbat. Ţinând seama de valoarea imensă a moştenirii în litigiu, judecătorul a considerat oportun să amâne judecarea recursului până la noi probe mai concludente, o sentinţă pentru care doamna Wells i-a mulţumit foarte frumos. L-a asigurat că răbdarea ei de femeie era puternică şi că ea era dispusă să aştepte oricât era necesar pentru ca acea impresionantă datorie (cum numea ea moştenirea) să îi fie plătită în bună regulă.
Dar Carver nu se lăsă provocat; îl măsură din priviri pe editor din cap până-n picioare, cu un aer de o nepăsare arogantă, şi declară:
— Vreau să dau un anunţ în Times.
— Da, desigur, spuse Löwenthal, căruia inima îi bătea foarte repede. Ce anume doriţi să vindeţi? întrebă trăgând spre el o foaie de hârtie.
Carver i-a explicat că urma ca vasul Godspeed să fie dezmembrat în scurt timp şi că, înainte de această operaţiune, el
dorea să vândă părţile componente ale corpului navei la licitaţia de vineri, prin bunăvoinţa firmei Glasson & Rowley Salvage.
Dădu aceste instrucţiuni foarte sec. Nicio parte componentă nu putea fi vândută înainte de licitaţie. Nu se acorda niciun fel de privilegiu şi nu se accepta niciun fel de corespondenţă. Toate solicitările urmau să fie adresate direct, prin poştă, domnului Francis Carver la Hotelul Palace.
— Remarcaţi, vă rog, că am notat totul cu atenţie, spuse Löwenthal. Nu voi mai face greşeala de a omite vreo parte din numele dumneavoastră, credeţi-mă! Apropo, nu cumva dumneavoastră şi Crosbie eraţi rude?
Carver făcu din nou o grimasă.
— Nu.
— E adevărat că „Francis” este un prenume uzual, spuse Löwenthal dând din cap.
Nota acum pe hârtie numele hotelului lui Carver, aşa că nu ridică privirea decât după câteva secunde, când constată că
mutra lui Carver devenise şi mai acră.
— Cum te cheamă pe dumneata? se interesă Carver, accentuând faptul că până atunci nici nu se sinchisise să-i folosească numele.
Când Löwenthal îi răspunse, Carver mişcă lent din cap, de parcă ar fi vrut să reţină bine acel nume. După care spuse:
— Fă bine şi taci dracului din gură!
Löwenthal rămase şocat. Încasă banii pentru reclamă şi completă chitanţa lui Carver în tăcere, scriind cuvintele foarte lent şi grijuliu, dar fără să-i tremure mâna. Era prima oară când cineva îl insulta în propriul lui birou, iar şocul fusese atât de intens, încât pe moment i-a fost imposibil să reacţioneze. Simţea cum îl cuprindea un sentiment de euforie, ca o presiune care îi umplea pieptul, ca un răcnet glorios. Löwenthal era genul de om care căpăta apucături războinice atunci când era jignit. Simţea un avânt eroic, aproape triumfal, o mare bucurie, ca şi cum o chemare la arme pe care o aştepta de mult ar fi răsunat undeva lângă el, însă doar el simţise acea vibraţie specială, bubuindu-i în torace, bubuindu-i în sânge.
Carver îşi luase chitanţa. Se răsuci pe călcâie, pregătindu-se să plece, fără să-i mulţumească lui Löwenthal sau să-şi ia la revedere de la el, o impoliteţe care declanşă o explozie de indignare în pieptul lui Löwenthal. Şi, nemaiputând să se stăpânească, izbucni:
— Va trebui să dai socoteală pentru multe, dacă ai avut
tupeul să apari aici!
Carver se opri, cu mâna pe clanţă.
