— Poate chiar ai văzut, spuse Devlin.
— Poate chiar am văzut, repetă Moody înclinând capul. Sunt dispus să accept adevărul acestei explicaţii, dacă se vor găsi suficiente dovezi convingătoare. Însă, iertaţi-mă, vă rog, dacă în opinia mea această explicaţie rămâne de domeniul fantasticului.
— Stafie sau nu, se pare totuşi că ne apropiem în sfârşit de o rezolvare a enigmei, spuse Löwenthal, care părea foarte obosit.
Mâine dimineaţă, când domnul Moody se va duce pe chei ca să
îşi ia cufărul...
Dar Löwenthal fu întrerupt. Uşa fumoarului se deschise brusc, trântindu-se de perete atât de violent, încât toţi membrii adunării tresăriră speriaţi. Ca unul, se întoarseră cu toţii spre uşă, unde îl văzură pe feciorul lui Mannering, gâfâind şi ţinându-se cu mâna de mijloc din cauza unui junghi.
— Luminile, icni el.
— Ce e? spuse Mannering săltându-se în picioare. Care lumini? Ce s-a întâmplat?
— Luminile de pe bancul de nisip, gâfâi băiatul, în continuare chircit de durere.
— Dar zi odată ce e!
— Nu pot...
Şi începu să tuşească.
— Ce naiba te-a apucat să alergi aşa? zbieră Mannering.
Ţi-am dat ordin să stai de pază afară! Asta însemna să stai pe loc, fir-ar să fie, nu să te plimbi când ai tu chef! Nu pentru asta te plătesc!
— Godspeed, îngăimă băiatul până la urmă.
Dintr-odată, toată sala încremeni.
— Godspeed?! se răsti Mannering cu ochii bulbucaţi. Ce-i cu Godspeed? Vorbeşte, tâmpitule!
— Luminile de navigaţie de pe bancul de nisip, spuse feciorul S-au stins... din cauza vântului... iar mareea...
— Ce s-a întâmplat?
— Godspeed a eşuat, spuse băiatul. S-a afundat în nisip –
s-a răsturnat acum nici zece minute. Arborele mare s-a frânt, şi pe urmă barcul s-a răsturnat din nou, şi pe urmă valurile au intrat prin trape şi au tras nava la fund. S-a scufundat, domnule.
S-a scufundat. Godspeed a naufragiat.
PARTEA A DOUA
AUGURE
18 FEBRUARIE 1866
42° 43’ 0” SUD 170° 58’ 0” EST
ECLIPTICĂ
În care loialităţile noastre s-au schimbat, după cum arată
limpede faptele noastre.
Trei săptămâni au trecut de când Walter Moody a păşit prima oară pe nisipul din Hokitika, de când a avut loc întrunirea secretă de la Coroana şi de când barcul Godspeed a ajuns să se alăture celorlalte epave de pe bancul de nisip. Cei doisprezece bărbaţi se salută cu subînţeles când se văd acum, aidoma unui pietrar când se întâlneşte cu un membru al breslei lui, la lumina zilei, şi schimbă cu el o privire elocventă şi gravă. Dick Mannering a mişcat scurt din cap, salutându-l pe Cowell Devlin, pe drumul spre Kaniere; Harald Nilssen şi-a săltat de doua ori pălăria de pe creştet, văzându-l pe Thomas Balfour; Charlie Frost şi-a dat bineţe cu Joseph Pritchard când stăteau la coadă pentru micul dejun într-un birt de trei parale. Un secret are întotdeauna efectul de a consolida prieteniile abia înjghebate, la fel cum poate face şi impresia împărtăşită de mai mulţi că o persoană din exterior este de blamat. Pe bărbaţii de la Coroana nu îi uneau neapărat convingerile lor comune, putem noi observa, cât mai degrabă temerile lor împărtăşite, care sunt, în general, direcţionate spre exterior. Analizându-i în felurite moduri, pe Alistair Lauderback, George Shepard, Lydia Wells, Francis Carver, Anna Wetherell şi Emery Staines, bărbaţii de la Coroana au ajuns la constatări din ce în ce mai sugestive, în ciuda faptului că nimic nu a fost demonstrat, nimeni nu a fost judecat şi nici vreo nouă informaţie nu a ieşit la lumină. Părerile lor au devenit mai fanteziste, ipotezele lor mai rupte de realitate, sfaturile lor mai neadecvate. Suspiciunea neconfirmată tinde, cu timpul, să devină rebarbativă, aberantă şi supusă vicisitudinilor umorii, căpătând toate trăsăturile obişnuitei superstiţii, iar bărbaţii de la Hotelul Coroana, a căror pânză de loialităţi este ţesută, de fapt, din firul strălucitor al timpului şi al mişcării, sunt lipsiţi, asemenea tuturor oamenilor, de orice imunitate la influenţe.
Căci planetele şi-au schimbat locul în raport cu fundalul rotitor al stelelor. Soarele a înaintat cu o doisprezecime pe roata înclinată a căii lui ecliptice, iar cu acea mutare vine o nouă
ordine a lumii, o nouă perspectivă asupra întregului. Cu Soarele
în Capricorn, eram rezervaţi, exigenţi şi trufaşi în detaşarea noastră. Când priveam la Om, urmăream să îl îndreptăm: deplângeam eşecurile lui şi măsurăm talentele lui. Nu ne puteam imagina cum ar fi putut el să fie, dacă ar fi fost ispitit să îşi trădeze firea – sau, chiar mai bine, dacă s-ar fi trădat singur fără
vreo ispitire. Dar nu există adevăr în afară de adevărul în corelaţie, iar corelaţia cerească este compusă din roţi în mişcare, axe înclinate, cadrane rotative; este o orchestraţie ca un mecanism de ceasornic, schimbându-se la fiecare minut, niciodată repetându-se, niciodată oprindu-se. Nu ne mai adăpostim într-o rememorare privilegiată a trecutului. Acum, privim în afară, prin fantasma propriilor noastre convingeri: vedem lumea aşa cum dorim să o aducem la perfecţiune şi ne imaginăm că am sălăşlui acolo.
BERBEC ÎN CASA A TREIA
În care Te Rau Tauwhare porneşte să-şi caute de lucru, iarsugestiile lui Löwenthal sunt respinse.
Când Te Rau Tauwhare ajunse la sediul ziarului de pe strada Weld, uşa era deschisă şi proptită de perete cu un cuier, iar dinăuntru se auzea un fluierat. Fără să mai bată la uşă, intră
direct, traversând sala de primire spre atelierul din spate, unde editorul publicaţiei, Benjamin Löwenthal, şedea la bancul de lucru, pregătind formele de tipar pentru ediţia de luni a ziarului West Coast Times.
În mâna stângă, Löwenthal ţinea un vingalac de metal, cam de dimensiunea unei rigle cum au şcolarii; cu mâna dreaptă, selecta şi aşeza cu dexteritate mici blocuri de litere, cu semnul grafic înspre exterior, pe marginea dreptunghiulară a vingalacului, o operaţiune ce presupunea abilitatea de a citi nu numai de la dreapta la stânga, ci şi de-a-ndoaselea, deoarece textul cules apărea deopotrivă în oglindă şi inversat. După ce compunea rândul, îl transfera în formă, o tavă de metal plată, un pic mai mare decât o pagină finită de ziar; sub fiecare rând, introducea fâşii subţiri de plumb, pentru a crea un spaţiu între rânduri, şi câteodată, o riglă proeminentă din alamă pentru a produce o subliniere vizibilă. După ce transfera în formă şi ultimul rând de text, insera pene de lemn de jur împrejurul marginii tăvii, pe care le bătea cu un ciocănel, ca să fixeze bine zaţul cules; apoi, nivela suprafaţa zaţului cu o bucată de lemn, pentru ca blocurile de litere să fie toate la aceeaşi înălţime. În cele din urmă, înmuia rola manuală într-o tavă cu cerneală, acoperea întregul zaţ cu un strat subţire de tuş lucios – lucrând iute, deoarece cerneala se usca foarte repede – şi aşternea o foaie de ziar deasupra. Löwenthal tipărea întotdeauna manual primul şpalt, ca să poată corecta eventualele greşeli înainte de a da textul la tipar, deşi el făcea foarte puţine greşeli din neatenţie sau grabă, fiind, de felul lui, un adevărat perfecţionist.
