— N-ai văzut cumva ce scria pe specificaţia de transport? Pe conosament?
— Nu, n-am văzut, răspunse sec Moody.
Nu terminase de povestit şi nu-i plăcea să fie întrerupt când vorbea. Însă, aşa cum se întâmplase de nenumărate ori deja pe parcursul serii, liniştea ce se aşternuse în sală se preschimbase şi acum într-un zumzet haotic, fiecare ţinând să-şi exprime presupunerile sau surprinderea.
— Emery Staines – pe corabia lui Carver! zicea Mannering.
Întrebarea care se pune este dacă s-a ascuns de bunăvoie acolo –
asta ar fi o posibilitate; dacă a fost adus la bord din întâmplare –
asta ar fi altă posibilitate; sau dacă nu cumva Carver a pus mâna pe el şi a decis să-l încuie într-o ladă de transport în deplină
cunoştinţă de cauză – asta ar fi o a treia posibilitate.
Nilssen scutură din cap.
— Ce-a zis omul totuşi – că, de fapt, capacul era bătut în cuie! Nu poţi face asta dinăuntrul lăzii!
— Oricum, lada aia era ca un coşciug. Cum să respiri, dacă e perfect închisă?
— Păi, o ladă e făcută din stinghii de lemn, cu spaţii între ele, cât de cât...
— Degeaba, tot te sufoci, e limpede!
— Tom: lada ta de transport. Era loc suficient înăuntru cât
să încapă un bărbat în toată firea?
— Chiar aşa, cât de mare e o ladă de transport, de fapt?
— Nu uitaţi că Staines şi Carver sunt parteneri de afaceri.
— Cam de mărimea unei căruţe. Precis le-aţi văzut stivuite pe chei. Un bărbat poate sta lungit înăuntru foarte comod.
— Parteneri de afaceri la o mină sterilă!
— Ciudat totuşi cum de era încă în ladă pe drumul de întoarcere de la Dunedin. Nu-i aşa că-i ciudat? Aproape că-ţi vine să crezi că Francis Carver habar n-avea că tipul era acolo.
— Ar trebui să-l lăsăm pe domnul Moody să termine de povestit.
— Halal asemenea comportare cu partenerul tău de afaceri –
să-l laşi să moară încuiat într-o ladă!
Singurii bărbaţi care nu se alăturaseră acestui vacarm de supoziţii erau cei doi chinezi, Quee Long şi Sook Yongsheng, care şedeau foarte drepţi, cu ochii pironiţi solemn asupra lui Moody –
aşa cum făcuseră pe toată durata serii. Moody întâlni privirea lui Ah Sook şi, deşi expresia acestuia rămase aceeaşi, lui Moody i se păru că desluşeşte în ochii lui un fel de simpatie, ca şi cum ar fi vrut să-i transmită că înţelegea foarte bine nemulţumirea şi iritarea lui.
Lipsa unui grai comun îl împiedicase pe Ah Sook să depene în faţa adunării din acea seară întreaga poveste despre relaţia lui cu Francis Carver, şi, drept urmare, vorbitorii de engleză prezenţi acolo nu aflaseră mai nimic despre asocierea anterioară dintre cei doi, în afară de faptul că Francis Carver săvârşise un omor, iar Ah Sook luase decizia să se răzbune pe el. Moody se gândea acum la situaţia lui Ah Sook, privind lung în ochii negri ai chinezului. Se întreba ce se întâmplase, de fapt, între cei doi bărbaţi în trecut. Ah Sook le mărturisise doar că el îl cunoştea pe Carver de când era mic; altceva nu divulgase. Moody estima că
Ah Sook avea cam patruzeci şi cinci de ani, ceea ce însemna că
se născuse la începutul anilor 1820; rezulta, atunci, că îl întâlnise pe Carver în timpul războaielor din China.
— Domnule Moody, spuse Cowell Devlin. Dă-ne voie să te întrebăm direct. Dumneata crezi că omul din acea ladă de transport ar fi putut să fie Emery Staines?
Toată lumea amuţi imediat.
— Eu nu l-am întâlnit niciodată pe domnul Staines, aşa că
nu aş avea cum să-l recunosc dacă l-aş vedea, spuse Moody pe un ton crispat. Însă, da, asta e presupunerea mea.
Pritchard făcea nişte calcule în cap.
— Dacă Staines ar fi stat în lada aceea de când Carver a plecat pe mare la Dunedin, asta ar însemna treisprezece zile fără
apă sau aer.
— Număr ghinionist, mormăi careva, iar Moody constată
surprins că treisprezece era şi numărul bărbaţilor reuniţi în prezent în fumoar, şi că el era cel de-al treisprezecelea acolo.
— Dar e posibil aşa ceva – treisprezece zile? întrebă
Gascoigne.
— Fără apă? Cumva, la limită, răspunse Pritchard lovindu-şi uşor bărbia. Dar fără aer, bineînţeles, e imposibil.
