ESTEBAN MARTÍN
PICTORUL UMBRELOR
Original: El pintor de sombras 2009
Traducere din limba spaniolă
ADRIANA STERIOPOL
Editura: RAO
2013
— 2 —
— 3 —
Tatălui meu,
care merită mai mult
— 4 —
În cazul meu, un tablou este o sumă
de distrugeri.
PABLO PICASSO
— 5 —
Am cunoscut cândva…
Notre-Dame-de-Vie, martie 1973
„Mă numesc Pablo Picasso şi l-am cunoscut pe cel mai renumit asasin în serie din toate timpurile.”
Manuel Pallarés1 citi acea primă frază scrisă la începutul unui vechi bloc de desen. Caietul cu coperte tari, uzate şi încreţituri era plin de mici schiţe şi desene.
În ciuda vârstei sale înaintate, Pallarés mergea în fiecare an în compania fiului său să petreacă două săptămâni cu Picasso. Se instalau la Cannes şi, în fiecare dimineaţă, îi lua o maşină ca să-i ducă la Mougins. Vechii prieteni îşi petreceau ziua împreună la Notre-Dame-de-Vie, amintindu-şi vremurile de demult, iar seara, aceeaşi maşină îi aducea înapoi la Cannes. Manolo îl cunoştea bine. Ştia că pictorul nu dorea în casă niciun bătrân, o persoană care să-i amintească vârsta; simţea o panică oarbă la ideea că
prietenul său ar putea să moară la el în casă, cu toate că
sănătatea acestuia era excelentă în comparaţie cu a lui Picasso care, de la operaţia de prostată, începuse să se şubrezească. Pablo avea de mai multe zile o gripă
nemaiîntâlnită şi arăta foarte rău, se gândea Pallarés. Chiar şi aşa, nu era chip ca bătrânul arţăgos să se lase de tutun.
Pallarés şi-a întins braţul şi i l-a oferit prietenului său.
Pablo, pictorul cu privirea radioasă, îl cântări uşor cu mâna sa dreaptă, şovăind câteva clipe, cu o expresie de durere şi de amărăciune ce i se citea pe chipul impunător, modelat de vreme. Lăsă să-i cadă uşor mâna pe măsuţa ticsită de pensule şi de creioane şi acoperită cu pete zgrunţuroase de vopsea. Tăblia mesei era şi ea un tablou în studioul cel mare al pictorului, un tablou luminos în culori verzi, albastre şi ocru, care se amestecau armonios.
1 Manuel Pallarés i Grau (conform ortografiei catalane) (1876-1974), pictor şi desenator spaniol de origine catalană, profesor la Academia de Arte Frumoase din Barcelona, prietenul de o viaţă al lui Picasso (n.tr.).
— 6 —
În momentul acela, intră Jacquelin2 care îi anunţă sosirea jurnalistei. Faptul îl surprinse pe Pallarés, deoarece prietenul său nu se dădea în vânt să acorde interviuri.
— Pofteşte-o înăuntru, spuse Picasso.
— Un interviu? întrebă Pallarés când au rămas un moment singuri.
Picasso nu răspunse.
Tânăra se prezentă. Se numea Isabel Queralt şi era corespondentul la Paris al ziarului La Vanguardia.
— Întotdeauna mi-a plăcut La Vanguardia, spuse Picasso, invitând-o să ia loc şi întrebând-o dacă doreşte o cafea.
— Apă, vă mulţumesc, zise ea după ce îi salută pe cei doi şi îi mulţumi pictorului că acceptase interviul.
Era o femeie frumoasă, la vreo douăzeci şi şapte de ani, care purta un taior cu croială clasică. Luă loc şi Picasso îi observă picioarele lungi şi zvelte. „Nu se va schimba niciodată”, se gândi Pallarés.
