— Nici gând. Dar să-i lăsăm pe critici să-şi facă treaba.
După cum ştiţi, André Salmon5 a fost cel care mi l-a cerut la vremea aceea ca să-l expună, apoi l-am demontat din şasiu şi l-am păstrat. După mai mulţi ani, în 1920…
— Douăzeci şi unu, preciză Pallarés, intervenind în conversaţie.
— … André Breton6 l-a convins pe creatorul de modă
Jacques Doucet să-l cumpere. Văduva lui l-a vândut ulterior galeriei Seligmann, având sedii la Paris şi la New York, şi după ani de zile l-a achiziţionat Muzeul de Artă Modernă din acest ultim oraş.
— Ştiu deja toate astea, spuse jurnalista. Dar eu voiam să
intru în geneza unui tablou care, cu timpul, a devenit, după
părerea mea, cel mai important din istoria artei. Aţi lucrat mult la el. Aţi mers până într-acolo încât aţi pictat mai multe tablouri, până să ajungeţi la forma lui definitivă. În primele versiuni, în afară de cele cinci fete, apăreau un medic şi un marinar. De ce i-aţi scos din tabloul definitiv?
— Afurisitul ăla de marinar! exclamă nervos Picasso.
5 Poet, critic de artă şi scriitor francez (1881-1969), unul dintre susţinătorii cubismului (n.tr.).
6 Scriitor, poet, eseist şi teoretician al suprarealismului, întemeietor şi principal exponent al acestei mişcări artistice (1896-1966) (n.tr.).
— 9 —
— Ce spuneţi?
— Nu merita să fie în tablou… de aceea l-am scos.
— Nu merita? Erau două personaje.
Pablo şovăi înainte de a răspunde.
— Da, aveţi dreptate; erau două.
O tăcere se aşternu între ei.
— Nu aveţi de gând să-mi explicaţi nimic mai mult?
Pallarés urmărea interviul cu mare interes. Până unde va merge prietenul său? se gândi el.
— Acele două personaje seamănă mult cu dumneavoastră, insistă jurnalista.
— Da, dar cu toate că au chipul meu, nu sunt eu, slavă
Domnului!
— Există o mare violenţă în tabloul acela, nu vi se pare?
Întotdeauna mi s-a părut o lucrare terifiantă.
— Să nu aveţi nicio îndoială în această privinţă… dar este şi multă dragoste în el.
— Bordelul…?
— Da, a existat, i-o reteză Picasso. Am trăit în el.
Jurnalista hotărî să schimbe cursul conversaţiei; era clar că Picasso nu dorea să vorbească despre tablou, nici despre personajele pe care, la un moment dat, a hotărât să le elimine din lucrarea definitivă pe care o cunoştea toată
lumea.
— De-a lungul vieţii dumneavoastră, aţi pictat o serie de lucrări care mă tulbură şi în care văd un oarecare paralelism cu Domnişoarele din Avignon.
— La ce lucrări vă referiţi? întrebă Picasso vădit interesat.
— De exemplu, la Le Meurtre7.
Picasso îl revăzu în minte. Şi-l amintea perfect. Jurnalista continuă:
— În tabloul acela se vede o femeie oribilă şi monstruoasă, care înfige un cuţit mare de bucătărie în Marie-Thérèse8.
7 În franceză în original, Omorul (n.tr.).
8 Marie-Thérèse Walter (1909-1977), amanta şi modelul lui Picasso între anii 1927-1935, mama fiicei sale, Maya (n.tr.).
— 10 —
Femeia, cu nişte dinţi înspăimântători, scoate limba, înaintând spre ea. După două zile, aţi făcut un desen în care o vedem pe Marie-Thérèse, amestecată cu un cal de picador şi spintecată de un taur care, la rândul lui, e străpuns de o spadă. Dar mai sunt şi altele: în L’aubade9, un tablou pe care l-aţi pictat în 1942, se observă o femeie cu nişte diformităţi sălbatice pe trup şi pe faţă. Altă lucrare care îmi atrage foarte mult atenţia este un desen mare în cărbune în care vedem un cal spintecat agonizând în piaţă, cu capul înălţat cu violenţă, în timp ce din piept îi ţâşneşte un abundent şuvoi de sânge. L-aţi pictat cu douăzeci de ani înainte de Guernica.
Şi altul care…
