— 20 —
2. Studioul
Barcelona, septembrie 1896
— Aici te vei simţi bine, îi spuse tatăl său.
Don José îi închiriase adolescentului un mic apartament la numărul patru din strada de la Plata, ca să-şi instaleze atelierul.
— Tot ce e aici e pentru mine, tată?
— Nu e foarte mare, dar îţi ajunge. Acasă nu încăpem şi asta e tot ce pot să plătesc ca să te dedici picturii, spuse el laconic şi apoi adăugă ca pentru sine: Un pictor are nevoie să
fie singur, pentru ca lumea să-i curgă spre mână. Un pictor are nevoie de linişte şi de singurătate.
Ceea ce el nu avusese niciodată.
Don José îl privi pe băiat şi îl îmbrăţişă. Nu era un om care să se dea în vânt după efuziuni, dar nu se putu stăpâni. Se hotărâse să facă tot ce îi stătea în putinţă pentru a favoriza cariera fiului său, a acestui băiat care avea un talent minunat şi ai cărui ochi, era convins, vor şti să vadă pictura aşa cum nu o mai făcuse nimeni până atunci. Încă mai putea să şi-l amintească pe micuţul său desenând în nisip în piaţa de la Merced, fără să-şi ridice degetul de jos, pe când nu putea încă să meargă; începea desenul unui câine, al unui cocoş sau al unui porumbel din punctul pe care i-l indicau verişoarele lui: de la coadă, de la cap, de la un picioruş; era totuna: Pablito era în stare să deseneze începând cu orice parte. Copilul acela care avusese întotdeauna probleme cu ortografia şi cu aritmetica şi pe care nu îl interesau cărţile, îşi petrecea ziua pictând tauri, porumbei şi tot ce îi cereau verişoarele lui. „Ion, ion, ion”, spunea mama lui că a fost primul cuvânt pe care îl învăţase. Un creion, cerea copilul, fără să ştie încă să vorbească. Un creion căruia nu avea să-i mai dea drumul din mână până în ultima zi a vieţii sale, dar tatăl său nu avea cum să o ştie.
Don José nu era foarte îngrijorat că băiatului îi venea greu să înveţe să numere, să citească orele pe cadranul ceasului
— 21 —
sau că progresele lui la şcoală nu erau cele proprii vârstei sale. Ceea ce l-a preocupat cu adevărat a fost să-i predea el însuşi cursuri de desen şi de pictură. L-a învăţat toate cunoştinţele sale tehnice, o bază solidă pentru desen şi lucrul cel mai important: disciplina. Drept răsplată, don José nu a avut niciodată un elev mai înzestrat şi mai entuziast.
Lui don José îi trecuse viaţa urmărind o himeră. Nu a fost niciodată ceea ce ar fi dorit să fie: un mare pictor. Ajuns în acest moment al existenţei sale, nu folosea la nimic să dea vina pe ghinion, pe faptul că fusese obligat să-şi întreţină cu modestul său salariu de profesor de desen şi custode al Muzeului din Málaga soţia, cele două surori ale sale, soacra şi copiii. Toţi în aceeaşi casă. Grijile zilnice l-au făcut să-şi piardă încetul cu încetul credinţa în talentul său. Poate că
nici nu l-a avut vreodată, poate că nu a ajuns să fie mai mult decât un simplu amator cu o bază tehnică solidă şi atâta tot.
Un pictor era altceva, şi acum, când se privea în oglindă, îi era greu să găsească vreo trăsătură de geniu, de originalitate, de vioiciune, de vigoare în acel chip care, pe vremea când era tânăr, a confundat înclinaţia artistică cu ceva mai înălţător, având legătură cu talentul creator. Dacă vreodată, în tinereţea sa, a crezut că posedă ceva din flacăra aceea intangibilă, şi nu doar o vocaţie ratată, viaţa de familie, femeile din casa lui, copiii, rutina, orele prost plătite şi viaţa lui de funcţionar îi curmaseră toate şi fiecare dintre tinereştile sale dorinţe. Don José era un nimeni: un tată de familie înfrânt de viaţa de zi cu zi, un ratat silit să cutreiere din oraş în oraş. A părăsit Málaga, oraşul său luminos şi vesel, pentru celălalt oraş din nord, trist, ploios şi cenuşiu.
La Málaga îl înlocuise pe prietenul său, renumitul pictor Antonio Muñoz Degrain18. Dar cu veniturile sale ca profesor la Şcoala de Arte şi Meserii San Telmo de-abia reuşea să-şi întreţină numeroasa familie. Şi pe deasupra, primăria a luat hotărârea de a închide muzeul, al cărui custode era don 18 Pictor spaniol de stil eclectic, amestec de romantism şi modernism (1840-1924) (n.tr.).
— 22 —
José, sursa lui de venituri pentru a-şi duce traiul până la sfârşitul lunii. Trebuia să ia o hotărâre. Dar la Málaga le avusese pe cele două fiice ale sale, Concha şi María, şi a fost cât pe-aci să-l piardă pe primul său născut, dacă fratele lui, medic şi fondator al Institutului de Vaccinări din Málaga, nu l-ar fi resuscitat pe cel ce se născuse mai mult mort decât viu, suflându-i în plămâni o gură de fum din ţigara lui de foi.
Pictorul avea să ducă dorul minunatei arene de tauri din Málaga cu o capacitate de zece mii de spectatori. Don José îl ducea pe Pablito la tauri încă de când era foarte mic. Iar băiatul s-a obişnuit să vadă cum erau spintecaţi caii în arenă. Nu avea nici zece ani când micuţul a pictat un ulei pe lemn reprezentând un picador, cu picioarele acoperite cu platoşe, bine aşezat în şaua calului. Tabloul l-a umplut pe don José de o enormă satisfacţie.
— Un cal splendid, nobil şi puternic, îi spuse fiului său.
Dar poate cam mic, adăugă el.
Lui don José nu i-a plăcut noul său post din La Coruña.
Nu a fost fericit acolo, predând desenul şi ornamentaţia la Şcoala Provincială de Arte Frumoase. Înainte de a fi transferat, îşi dăduse deja seama că fiul său, pentru vârsta pe care o avea, era complet analfabet şi că îl interesa doar să
deseneze şi să picteze. Cum să fie admis la colegiu în La Coruña dacă nici măcar nu ştia să adune doi şi cu doi?
Don José a recurs la prieteni ca să-i facă rost de un certificat de aptitudini fals. A obţinut ca băiatul să fie examinat.
— Trei plus unu, plus patruzeci, plus şaizeci şi şase şi plus treizeci şi opt, îl întrebase examinatorul.
Copilul a încercat, fără prea mare succes, să aşeze numerele unele sub altele, iar examinatorul l-a rugat să nu se enerveze şi să repete operaţia.
— Dacă vreţi, vă fac un desen, a spus Pablito.
— Calculează! i-a zis examinatorul, disperat, dar pe un ton binevoitor. Ce trebuia să facă pentru prieteni! s-a gândit el.
Copilul s-a apropiat de masa profesorului şi i-a arătat cum aranjase cifrele. A văzut că examinatorul a notat rezultatul operaţiei pe o hârtie pe care a pus-o în colţul mesei, în faţa
— 23 —
ochilor micuţului. Pablo a ţinut minte rezultatul, s-a întors în banca lui şi l-a scris, după ce a tras o linie. Examinatorul a luat foaia de examen.
— Foarte bine, Pablo; foarte bine.
— L-am copiat bine? a întrebat copilul cu o naturaleţe care l-a descumpănit pe profesor. Acesta nu a răspuns la întrebare, dar a afirmat:
— O linie splendidă: perfectă. Lucrul cel mai bun din toată
operaţia. Du-te, drăguţă, şi spune-i tatălui tău că poate veni oricând după certificat.
Don José, datorită fratelui său Salvador, care l-a ajutat să
cumpere bilete pentru toată familia, a putut să se îmbarce spre Vigo. Călătoria pe mare a fost lungă şi incomodă. De la Vigo au luat un tren până la Santiago şi, de acolo, au călătorit cu diligenţa până în La Coruña. Era pe la sfârşitul verii lui 1891. Don José se simţea un străin printre oamenii aceia care vorbeau o limbă diferită şi într-un mediu cu o climă ostilă care îi pătrundea până în oase. Pablo nu progresa prea mult în liceul La Guardia, unde începuse primul an de bacalaureat. Don José l-a înscris şi la Şcoala de Arte Frumoase, unde el ţinea cursuri. Dar chiar dacă don José a înţeles că fiul său avea nişte însuşiri extraordinare pentru desen şi pictură, era dezamăgit de slabul interes şi de lipsa de sârguinţă de care dădea dovadă copilul în liceu.
— Mi s-a spus că nu eşti atent la ore, că umbli toată ziua cu capul în nori desenând tauri şi porumbei. Şi că uneori fugi de la ore, e adevărat?
