Adevăratul merit al lui Sitwell era excepţionala lui formaţie teoretică. În această privinţă, toţi prietenii săi erau de acord: Ricardo Sitwell ar fi fost un nemaipomenit critic de artă sau un inegalabil negustor de tablouri, dacă nu ar fi existat acea zadarnică silinţă a sa de a se dedica unei îndeletniciri pentru care nu era şi nici nu avea să fie înzestrat.
Ricardo Sitwell a recunoscut din prima zi geniul lui Picasso şi, de atunci, a devenit umbra lui.
— Cum s-a încheiat cheful de azi-noapte? întrebă Manolo.
— În zorii zilei.
Manolo, deşi era la fel de chefliu ca oricare altul din grup, în noaptea aceea, îi părăsise devreme.
— Sitwell s-a încăpăţânat după aceea să vină aici. Voia să-mi vadă desenele.
— Băiatul ăsta e neobosit.
— Este un nesuferit; de câte ori are ocazia, se strecoară
după mine în studio şi lasă totul cu susul în jos. Nu suport să pună mâna pe lucrurile mele. Tot timpul îmi cere desene.
— Şi tu ce faci?
— Păi, i le dau, ca să mi-l iau de pe cap, ce altceva aş
putea face?
— Te admiră, Pablo, te admiră.
— Aş prefera ceva mai puţină admiraţie din partea lui.
— Ai fost la el acasă?
— Nu.
— Eu am fost. Desenele tale împodobesc pereţii din camera lui. Locuieşte într-un adevărat palat! Cred că tatăl lui este doldora de bani; trebuie să fie unul dintre cei mai bogaţi oameni din Barcelona. Un englez a cărui familie s-a instalat
— 30 —
aici acum aproape o sută de ani.
— Atunci, nu este englez.
— Se spune că e prietenul personal al reginei Angliei şi că
are un titlu şi că dă ordine mai ceva decât primarul.
— Decât primarul Londrei? întrebă Pablo.
— Nu, decât cel al Barcelonei.
— Îl cunoşti pe tatăl lui?
— Nu.
— Şi de unde ştii toate astea? insistă puiul de artist.
— M-am împrietenit cu majordomul şi cu o fată în casă.
— Eşti bun prieten cu fata?
— Destul de bun prieten… dar asta n-are nicio importanţă.
— Adevărul e că Sitwell e foarte iute în a-şi scoate portofelul.
— Şi încă ce iute! Dacă n-ar fi el, n-am putea să luăm parte nici la jumătate din chefuri. Noi, care suntem întotdeauna fără o para chioară! exclamă Pallarés.
— Da, dar plătesc un preţ foarte mare: trebuie să-l suport şi să-i dăruiesc desenele mele.
— Recunoaşte că, în fond, asta îţi place. În plus, e băiat bun şi e bolnav.
— Da, într-o bună zi, o să cadă mort peste o târfă în toiul chefului, ca o păsărică. Afurisita aia de tuse îl omoară.
Manolo era deja obosit de conversaţie; voia să iasă pe stradă.
— Bine, ce faci? Vii cu mine să facem schiţe după natură?
— Ţi-am spus că nu, o să ies mai târziu. Acum, dacă tu şi toţi nesuferiţii care veniţi aici mă lăsaţi în pace, aş vrea să
pictez.
— Nici la şcoală nu te duci?
