— Mai sunt şi altele? o întrerupse Picasso.
Jurnalista continuă entuziasmată:
— Foarte multe. Dar mă voi axa pe altul, al cărui titlu nu mi-l amintesc, în care se vede o pisică având în gură o pasăre spintecată. Sau pe cel cu cocoşul cu capul în jos, în poala unei femei; are picioarele legate, e jumulit pe jumătate şi cu capul ridicat în mod violent. Femeia este oribilă, aproape cheală; cu o mână ţine pasărea de o aripă, iar pe jos este un cuţit de bucătărie.
Jurnalista aşteptă răspunsul pictorului. Picasso era alb la faţă; nu îşi putea ascunde supărarea de care era cuprins în momentul acela.
— În cazul meu, un tablou este o sumă de distrugeri. Asta nu am învăţat-o de la niciun pictor.
— Aţi învăţat-o de la marinar?
— Să ne oprim aici, o rugă pictorul.
— Aveţi un tablou ciudat, din perioada naturilor moarte, cu un cap de taur. În el este un băiat îmbrăcat ca marinar şi cu beretă, pe a cărei panglică se citeşte „Picasso”; are o plasă
de prins fluturi, în vreme ce un fluture roşu zboară între plasă şi nasul lui. De ce fluturele este roşu? De ce v-aţi pictat ca un copil şi îmbrăcat ca marinar?
— Pentru că port întotdeauna un tricou de marinar! spuse 9 În franceză în original, Serenadă în zori de zi (n.tr.).
— 11 —
el, deschizându-şi cămaşa şi arătându-i tricoul de dedesubt.
Şi acum, vă rog, să trecem la altă temă şi să terminăm; sunt foarte obosit.
— Încă două întrebări şi gata. Dintre toate persoanele pe care le-aţi cunoscut, cui îi duceţi cel mai mult dorul?
Răspunsul fu atât de rapid, încât nici nu trebui să se gândească.
— Lui Carmen.
— Carmen?
— Vă rog, să nu scrieţi asta. Şi ultima întrebare?
— Ce vă lipseşte?
— Cada mea de baie din tablă din clădirea Le Bateau-Lavoir10, din bulevardul Clichy. Acolo am locuit cu Fernande11 şi este singurul loc unde am fost fericit.
— O cadă de baie din tablă? spuse jurnalista uimită.
— Da, în ea îmi ţineam cărţile cu Sherlock Holmes, Nick Carter, Bufalo Bill, precum şi cele de Verlaine, Rimbaud şi Mallarmé.
Interviul se încheiase. Jurnalista îşi luă la revedere de la cei doi, Picasso o chemă pe Jacqueline ca să o conducă pe tânără.
Cei doi prieteni rămaseră din nou singuri. Pallarés îl văzu pe prietenul său descumpănit şi uşor buimăcit. Rămaseră
ceva vreme fără să-şi spună nimic.
— Ciudat interviu! Aproape că te-a demascat, spuse Pallarés în cele din urmă.
Picasso stătea în continuare pe gânduri, fără să-i dea atenţie. Manolo Pallarés îşi îndreptă privirea spre masa pe care era caietul. Tot acolo se afla şi cuţitul.
10 În franceză în original, Vasul-spălătorie, imobil situat în cartierul Montmartre din Paris, locul de reşedinţă şi de întâlniri a numeroşi pictori şi scriitori de la începutul secolului XX (n.tr.).
11 Fernande Olivier (1881-1966), model şi artistă franceză, prima legătură
amoroasă serioasă a lui Picasso, care a lăsat şi o carte de amintiri intitulată Picasso şi prietenele sale, publicată în foileton în ziarul belgian Le Soir, în anul 1930, dar artistul a reuşit, prin avocaţii săi, să oprească
publicarea în continuare a lucrării, (n.tr.).
— 12 —
— Văd că încă mai păstrezi vechiul cuţit, spuse Pallarés.
După şaptezeci de ani, încă îl mai avea. I-l dăruise în timpul primei sale şederi la Horta. Pe vremea aceea, îl întrebuinţa ca să facă surcele, să cureţe cartofi, să taie slănină şi să-l utilizeze în timpul meselor. După atâţia ani, încă îl mai folosea ca instrument de lucru.
— Afurisitul ăla de marinar a fost cât pe-aci să te lichideze.
— Aşa e. Dacă n-ar fi fost englezul ăla… pictorul şovăi.
— Arrow, sublinie Manuel Pallarés.
— Un tip grozav.
— Ţi-a salvat viaţa.
— Şi nu numai asta; datorită lui am putut să ajung cine sunt.
