Băiatul nu răspunse.
— Ce faci toată ziua pe străzi?
— Desenez, tată; desenez.
— Dar nu se poate, Pablo. Uneori, am impresia că nu ştii nici să vorbeşti. Profesorii tăi spun că ai probleme serioase cu gramatica şi cu aritmetica şi că nu dai atenţie cărţilor şi nici explicaţiilor din clasă.
— Nu-mi plac cărţile, tată.
— Ce o să mă fac eu cu tine?
— Învăţaţi-mă,
tată,
învăţaţi-mă
tot
ce
ştiţi
— 24 —
dumneavoastră.
— Să facem o înţelegere: eu te învăţ tot ce ştiu, iar tu îmi promiţi să-ţi dai ceva mai multă silinţă la liceu.
Pablo a fost de acord, ştiind bine că nu era dispus să
îndeplinească partea lui din înţelegere. El voia doar să
deseneze.
Pablo, spre disperarea profesorilor săi, continua să-şi umple dicţionarul şi alte caiete şcolare cu desene de porumbei, lupte de tauri, bastioane şi soldaţi călare, copii stând pe o scară sau jucându-se pe stradă, bărbaţi citind ziarul, flori şi fazani.
Simţea o mare curiozitate pentru aplicarea tuturor tehnicilor pe care tatăl său i le preda pe rând: cărbune, creion, peniţă, laviu, cretă neagră, tuş, acuarelă, ulei. Tatăl său l-a iniţiat în arta portretului şi a peisajului, pentru care folosea mici tăbliţe din lemn.
Lui don José i-au plăcut în mod special un ulei pe pânză
pe care l-a pictat copilul şi căruia i-a dat titlul de Bărbat cu bască, precum şi uleiul pe lemn pe care l-a realizat având ca model dormitorul de la domiciliul doctorului Ramón Pérez Costales. Don Ramón era medic, scriitor şi a fost de două ori ministru al Dezvoltării. Era foarte bun prieten cu scriitoarea Emilia Pardo Bazán19, care l-a imortalizat în personajul doctorului Moragas din romanul ei Piatra unghiulară.
Domiciliul acestui personaj era foarte aproape de cel al familiei Ruiz.
Prietenia lui don José cu don Ramón a început odată cu boala surorii mai mici a lui Pablo; don Ramón, ca medic, a vizitat-o de nenumărate ori.
— Fiul dumneavoastră valorează mult, îi spunea adesea don Ramón lui don José.
Îl preţuia atât de mult pe băiat, încât l-a încurajat să-şi facă prima expoziţie în spatele unei prăvălii de umbrele. Nu a 19 Romancieră, jurnalistă, eseistă şi critic spaniol de origine nobilă
galiciană (1851-1921), cea care a introdus în literatura spaniolă curentul naturalist, după modelul lui Émile Zola (n.tr.).
— 25 —
avut mult succes, deoarece posibilii cumpărători nu aveau încredere în valoarea unui pictor care nu împlinise încă
paisprezece ani. Dar don Ramón a acceptat câteva tablouri în dar.
Don José a văzut în tabloul acela o bună stăpânire a penelului şi o mare precizie în toate amănuntele care, în ansamblu, alcătuiau baza compoziţiei: un pat mare cu baldachin, un covor, o noptieră, un scaun, un sfeşnic, totul încadrat în draperii largi. Da, era o mare dezinvoltură în tabloul acela.
La cei cincizeci şi cinci de ani ai săi, don José se considera un bătrân ratat, ale cărui tablouri nu se vindeau. Luase o hotărâre. De acum înainte, nu va mai picta şi se va dedica exclusiv învăţământului; l-a chemat pe fiul său şi i-a dat vopselele, pensulele şi paletele sale.
— Sunt ale tale. Acum, tu eşti pictorul familiei.
Gestul acela l-a surprins pe băiat. Dar de data aceea nu a acceptat.
— Încă nu, tată; încă nu. Mai aveţi încă multe lucruri să
mă învăţaţi.
Don José le-a păstrat în continuare. Dacă nu a fost de data aceea, avea să fie cu altă ocazie. Hotărârea lui era deja luată.
Fiica sa Conchita a murit în oraşul acela ploios şi trist în ziua de 10 ianuarie 1895. O angină difterică a luat-o la Domnul; copila, având doar opt ani, a fost înmormântată în cimitirul din La Coruña. Întâmplarea aceea i-a distrus şi mai mult sufletul pictorului ratat. Nu s-a gândit niciodată că
moartea surioarei sale îl va putea afecta atât de mult pe micul Pablo; băiatul părea un suflet chinuit şi, cât timp a durat boala copilei, a încetat să mai picteze şi să deseneze.
Faptul a favorizat hotărârea lui don José de a se îndepărta de oraşul acela în care nu fusese fericit şi în care îşi îngropase copila, lumină a ochilor săi.
