Un vechi asistent al lui don José, galician de origine, care dădea lecţii de desen la Şcoala de Artă din Barcelona, i-a propus lui don José să facă schimb de posturi şi acesta nu a mai stat pe gânduri. Salariul era mai bun, trei mii de pesete
— 26 —
pe an. Mai întâi, se vor opri la Madrid, vor petrece vara la Málaga cu familia şi apoi se vor muta la Barcelona. Călătoria cu trenul până la Madrid a durat treizeci de ore şi a avut numeroase transbordări şi opriri. Au petrecut două zile în capitala Spaniei şi don José l-a dus pe tânăr la Muzeul Prado.
— Trebuie să-l vezi, fiule: aici se află cei mai mari. Toţi maeştrii.
Pablo se pierdea prin săli cu un entuziasm şi o curiozitate pe care don José nu o mai văzuse niciodată, cu ochii aceia care încercau să capteze soluţiile marilor maeştri pe care îi vedea pentru prima dată, în timp ce asculta explicaţiile tatălui său. Da, acolo erau toţi, tatăl său avea dreptate: El Greco, Zurbarán, Velázquez, Ribera, Murillo, Goya şi alţi mari maeştri olandezi, italieni sau francezi. Tânărul nu voia să-i scape nimic şi părea să-i strige din ochi tatălui său: „Mai mult, mai mult, mai mult, daţi-mi mai multe cunoştinţe, tată, povestiţi-mi, explicaţi-mi, vorbiţi-mi. Daţi-mi mai mult, tată, vreau să fiu ca dumneavoastră, vreau să fiu ca ei, vreau să pictez, tată, să pictez, vreau să-mi petrec viaţa pictând, zi şi noapte, la lumina unei lumânări sau în plină zi. Să pictez, tată, să pictez”.
Şi acum el era acolo, ajutându-l pe fiul său să se instaleze în acel mic studio pe care i-l închiriase în strada de la Plata, şi pregătindu-i pânzele.
Şi don José îi dădu adolescentului, pentru a doua oară, vopselele, pensulele şi paletele sale.
— Acum nu le mai poţi refuza. Ia-le, sunt ale tale.
Pablo nu spuse nimic, pe când tatăl său îl îmbrăţişa. Putea să audă ritmul inimii sale bătrâne şi înfrânte. Bătăile unei inimi care îi spulberase toate visurile destrămate conţinute într-o cutie cu vopsele.
— Şi acum, la lucru!
— 27 —
3. Manolo Pallarés
Barcelona, noiembrie 1896
De pe acoperişul studioului pe care i-l închiriase tatăl său, putea vedea majoritatea acoperişurilor de olane din cartier, precum şi hărmălaia care însufleţea strada. Barcelona era un oraş imens cu o mare splendidă, pe care o avea la doi paşi.
Pablo voia să deseneze tot ce vedea; adesea, îşi lua un caiet şi câteva creioane şi o pornea pe străzi. Făcea asta de când sosise în acea urbe de la malul mării, cu o lumină şi o culoare care îl impresionau foarte mult.
Dar în dimineaţa aceea voia să fie singur în micul său studio, observând terasele şi dedicându-se schiţelor sale.
Părăsi acoperişul şi, pe scară, se întâlni cu prietenul său, Manolo Pallarés.
De îndată ce intră în studioul lui Pablo, Manolo începu să
scotocească pe masa lui de lucru, prin caietele de schiţe.
Pallarés nutrea o profundă admiraţie pentru tânărul său prieten, mai ales când vedea toate acele desene şi schiţe pentru tablourile sale, care creşteau şi se înmulţeau de la o zi la alta. Băiatul acela era o maşină de desenat şi evolua cu o iuţeală superioară, în comparaţie cu toţi ceilalţi. Da, îi admira lucrările, cea mai neînsemnată trăsătură de penel; căci de la un stil naturalist trecuse la altul mult mai liber, mai inspirat şi mai degajat. Asta era ceea ce Pallarés admira în studioul acela, la acel băiat.
— Ce faci? întrebă Pablo, fără să-şi ia privirea de pe şevalet.
— Mă uit în caietele tale. Am venit să te iau, în ca z că vrei să mă însoţeşti să fac schiţe după natură. Ieşim în stradă?
— Nu, o s-o fac mai târziu. Te-ai mai gândit dacă vrei să
împărţi studioul cu mine? Tatăl meu va fi încântat; ştii că te apreciază foarte mult.
Aşa era: don José îl preţuia foarte mult pe acel tânăr cu cinci ani mai mare decât fiul său, un băiat sincer, chibzuit şi din popor care – nu avea nicio îndoială – putea exercita o
— 28 —
influenţă pozitivă asupra spiritului boem, visător şi răzvrătit al lui Pablo. Familia Ruiz îl invita adesea la ea acasă şi, foarte curând, începu să fie considerat ca făcând parte din ea.
— Dacă tatăl tău este de acord, pot să mă instalez şi să
pictez împreună cu tine.
— Este de acord.
— Păi, atunci ne-am înţeles, afirmă Pallarés.
Manolo Pallarés îl cunoscuse pe tânărul Pablo în urmă cu un an, în 1895, când intrase în La Lonja. Lui Manolo nu îi putea scăpa neobservat acel băiat cu cinci sau şase ani mai mic decât toţi ceilalţi elevi şi despre care se spunea că
trecuse examenul de admitere într-o singură zi. Dar acest lucru nu era adevărat, căci toţi elevii dispuneau de o lună ca să susţină cele trei probe de admitere: copia unei gravuri, copia unui mulaj şi studii după un model. Nu, nu era adevărat, şi asta i-a confirmat şi Pablo mai târziu, şi anume, că fusese scutit de copiile gravurii şi mulajului, pentru că le făcuse deja în La Coruña. Dar asta nu-i reducea meritul acelui nou coleg neatent, zurbagiu, indiferent la învăţăturile maeştrilor săi şi mereu conştient de măiestria proprie şi de superioritatea lui faţă de colegii mai mari decât el.
Manolo i-a recunoscut numaidecât geniul, pentru că, în fond, era un copil care nu voia să fie obraznic cu nimeni. A văzut în el un tânăr cu o personalitate puternică, un băiat simpatic care era, cu siguranţă, mult deasupra tuturor celorlalţi colegi, dat fiind că îndemânarea şi rapiditatea lui în conturarea perfectă îi lăsa cu gurile căscate. Înţelegea totul imediat, capta totul de la început, datorită nesăţioasei sale curiozităţi. Pablo era vehement, dar nu exuberant. Uneori, se arăta foarte zgomotos şi agitat, iar alteori, putea rămâne ore întregi fără să scoată un cuvânt. La ceva vreme după aceea, Pallarés avea să-şi amintească aerul său melancolic şi trist din zilele acelea, care reflecta o fire nepotrivită pentru un băiat de vârsta lui.
În acel prim an de studii, Manolo l-a prezentat prietenilor săi, José şi Joaquín Bas, lui Pepe Cardona y Garnelo şi lui Ricardo Sitwell, dornici cu toţii să se afirme în artă.
Sitwell era cel mai prost artist din grup. Ricardo Sitwell era
— 29 —
un tânăr cu multă voinţă, dar lipsit de orice talent. Un truditor al penelului şi nimic mai mult sau, poate, ceva mai mult decât un simplu amator care trăgea slabe foloase de pe urma liniilor şi a culorilor. Sitwell era bogat; de fapt, ar fi mai exact să se afirme că tatăl său era bogat şi că, deşi nu l-a împiedicat să studieze pictura, nu îşi făcea nici cea mai mică
iluzie în privinţa înclinaţiei artistice a fiului său. Tânărul îmbina studiile sale de Drept cu cele din La Lonja şi, după
toate aparenţele, nu se remarca nici în cele juridice.
