— A trecut multă vreme, Pablo.
Pictorul păru că se pierde în sine însuşi, că îşi scormoneşte amintirile, furat de gânduri; apoi, revenind în prezent, adăugă:
— Tot ce ştiu am învăţat la Barcelona şi tot de la afurisitul ăla de om nemilos, spuse el ultima parte a frazei cu o mânie reţinută, dar pe un ton aspru şi incisiv.
— Distrugerea formei, adăugă Pallarés ca pentru sine.
— Răsuflarea lui era un foc venit din infern, dar ştii? El distrugea ca să distrugă, era răul în stare pură. Distrugea formele cu o patimă criminală şi asasină; în schimb…
— Tu ai preluat aceeaşi idee şi ai schimbat viziunea asupra lumii.
— Eu n-aş zice chiar atât de mult.
Pallarés arătă spre caiet.
— Aici sunt ele.
— Da, sunt toate, domnişoarele mele din Avignon. Câte tâmpenii s-au mai scris despre tabloul ăsta! Aveam douăzeci şi opt de ani când l-am pictat.
— Douăzeci şi cinci, Pablo, spuse Pallarés, dar Picasso părea că nu-l auzise.
— De mulţi ani eram obsedat de fete, de ce li se întâmplase şi voiam să mi-l scot din minte pe monstrul acela. Singura modalitate de a o face era să pictez, dar pe vremea aceea nu eram pregătit; simţeam numai durere; durere şi ură. A
— 13 —
trebuit să plec departe şi să las să treacă timpul. Pablo făcu o pauză şi se uită la caietul care zăcea pe masă. Idioţii zic că l-am pictat ca să le fac concurenţă lui Matisse şi lui Derain.
Prostii! L-am pictat pentru că puteam deja să o fac; pentru că, după atâta timp, am găsit forma şi, în plus, datorită
negustorului de artă Vollard, aveam bani pentru prima dată
în viaţa mea. A fost ca o naştere, dragul meu Manolo; m-am izolat vreme de nouă luni cu o singură obsesie: să-l pictez.
Am făcut peste opt sute de desene, o grămadă de caiete şi o jumătate de duzină de tablouri până să-l nimeresc pe cel definitiv, pe cel pe care ele, dinlăuntrul meu, îl cereau…
Bietele fete!… Ce grozăvie! Se opri şi apoi, cu o privire care ascundea o melancolie pe care prietenul său nu şi-o mai amintea, adăugă: Şi mai ales ea! Am ţinut la multe femei, am iubit din adâncul inimii! Îţi jur că le-am iubit!… Dar pe niciuna ca pe ea. Amintirea ei mă urmăreşte.
— Erai un copil, Pablo.
— Da, un copil; dar ea m-a făcut bărbat. Urmă o scurtă
tăcere şi apoi spuse, ca pentru sine: Carmen! Mica mea călcătoreasă!
Melancolia reveni în ochii pictorului. Pallarés ghici gândul care străbătea mintea prietenului său. Îi ghicea întotdeauna gândurile. Din ziua aceea, cu mulţi ani în urmă, când s-au cunoscut în La Lonja12 şi erau doi tineri studenţi la desen şi pictură.
— Copilul a fost fericit la Horta, te asigur, afirmă Pallarés.
— Ştiu. Ştiu, repetă pictorul pe când smulgea primele două foi din caiet, se apropia de cămin şi le încredinţa focului.
12 În spaniolă, Bursa de Mărfuri. O impunătoare clădire datând din secolul al XVIII-lea, care adăpostea din anul 1775 Şcoala Gratuită de Desen, devenită mai târziu Şcoala de Arte şi Meserii din Barcelona (cunoscută în epocă şi sub denumirea de La Lonja), iar în ziua de azi, Academia Regală Catalană de Arte Frumoase Sfântul Gheorghe (n.tr.).
— 14 —
PARTEA ÎNTÂI
PABLO PICASSO
— 15 —
1. Arena de tauri
Barcelona, sfârşitul lui septembrie 1895
S-au îmbarcat cu destinaţia Barcelona în ziua de 13
septembrie pe Cabo Roca, un mic vas de mărfuri, după ce tatăl său ceruse transferul şi după ce şi-au petrecut vacanţa la Málaga. Unchiul său Salvador, care deţinea funcţia de director al Serviciului de Sănătate din portul Málaga, le obţinuse o importantă reducere de preţ al biletelor, fapt care l-a încurajat, desigur, pe tatăl său să-şi învingă ideea preconcepută pe care o avusese întotdeauna faţă de călătoriile pe mare.
Călătoria a fost lungă şi greoaie, deoarece corabia a navigat de-a lungul întregii coaste până la Barcelona, cu escale în porturile Cartagena, Alicante şi Valencia. Călătoria părea să nu se mai sfârşească niciodată. Ca să-şi omoare timpul în cursul călătoriei, Pablo lucra pe nişte mici tăbliţe, pictând şi desenând scene marine. Don José îl observa pe fiul său, în vreme ce acesta se consacra schiţelor.
— Pot să văd?
Pablo îi arătă tăbliţa. Don José o privi în tăcere şi ochii i se luminară.
— Coloritul mării este bun; este un studiu bun. Dar eu m-aş concentra pe chei şi pe vasele acostate, spuse el, înapoindu-i tăbliţa.
Pablo se concentră asupra cheiului, aşa cum îl sfătuise tatăl său, şi apoi pictă vasele cu foarte multe detalii.
— E gata, tată.
