Pablo nu răspunse şi continuă să picteze.
— 31 —
4. Călcătoreasa
Atunci, ochii lui se opriră asupra uneia dintre siluetele din spatele ferestrei de la subsol. Niciodată, poate cu excepţia tatălui său, nu văzuse o persoană atât de abătută şi de tristă. Fata părea că se frânge apăsând pe acel obiect metalic.
Vreme de aproape un an cutreierase cartierele umile ale oraşului desenând tot ce vedea; în perioada aceea, oraşul cosmopolit şi modern îi arătase cel mai urât chip al său.
Desenase tot ce vedea: cerşetori, femei doborâte de viaţă, muncitori cufundaţi în mizerie, alcoolici, orbi, prostituate, figuri triste cu capete trunchiate. Privea toată deznădejdea vieţii, mizeria şi oroarea. Cui îi putea el povesti toate astea?
Tatăl său privea desenele, într-adevăr, cu admiraţie, dar lui nu îi plăceau temele, nu îi plăcea tot ce vedea el, la fiecare colţ mizerabil de stradă al oraşului.
Dar nimic din ce văzuse nu se putea compara cu silueta acelei tinere istovite de muncă, având trupul costeliv încovoiat pe fierul de călcat, părul strâns spre spate şi o şuviţă care îi cădea pe chipul ce se mişca la fiecare apăsare pe care tânăra o exercita asupra fierului de călcat. Acel chip ar putea fi frumos dacă oboseala, foamea şi munca grea nu i-ar fi lăsat urme pe obraji. Şira spinării era ca o trestie gata să
se frângă. Era o sclavă legată de un fier de călcat, a cărei viaţă se destrăma cu fiecare mişcare pe pânza întinsă pe masă. Dar ceva îi înduioşă inima, pentru că – şi o putea vedea cu propriii ochi – era nespus de frumoasă! Negrul ca tăciunele al părului ei murdar, incomparabilul oval al chipului ei gălbejit, pielea ei albă şi bolnăvicioasă şi lumina aceea care pătrundea prin fereastră şi îi învăluia trupul firav vârât într-o rochie sărăcăcioasă şi îi lumina ochii lipsiţi de viaţă, fixaţi pe fierul de călcat. Da, cât de nespus de frumoasă era tânăra aceea fără vârstă şi care părea că
păstrează pe trupul său toate rănile, toate umilinţele, toate tăcerile tuturor sărmanilor de pe această lume, ale tuturor lucrătoarelor anonime, ale tuturor femeilor nevăzute,
— 32 —
încovoiate, înjosite, insultate, chinuite, degradate! Câtă
imensă epuizare în acel plăpând trup aplecat şi totuşi atât de frumos, de delicat, de nobil şi de elevat!
A ştiut că o iubeşte atunci când, după ce şi-a scos caietul din buzunar, a început să o deseneze cu trăsături rapide şi îndurerate, când toată viaţa ei a început să capete formă pe hârtia albă.
Se bucură că nu l-a luat în seamă pe Pallarés, rămânând în studio ca să picteze, până când îi veni cheful să dea o raită.
Şi acum se afla acolo, în faţa ei.
— Ce faci? îl întrebă tânăra, apropiindu-se curioasă de fereastră.
— Te desenez, pot?
— Bine.
Tovarăşele fetei izbucniră în râs. Lui Carmen îi apăruse un pretendent chipeş, un băiat prea mic de statură pentru vârsta lui, cu ochi şi urechi mari şi care era îmbrăcat ca un bărbat, ca să pară mai în vârstă. Grupul de lucrătoare din acel mic atelier de călcat, situat într-un subsol de pe strada Montcada, avea de-acum un motiv de glume. Erau douăsprezece fete legate de douăsprezece fiare de călcat şi care îşi petreceau viaţa, cât era ziua de lungă, aplecate peste o masă ticsită cu rufe de călcat.
— O să mă laşi să-l văd? spuse tânăra.
— Când o să-l isprăvesc.
— Bine.
— Dacă vrei, pot să te aştept şi să facem o plimbare.
— O să termin foarte târziu, răspunse tânăra, cu gândul să scape de flăcăul acela.
— Nu contează, te aştept.
— N-ai altceva de făcut? N-ar trebui să mergi acasă la părinţii tăi?
Întrebarea aceea îl supără pe tânăr.
— La nouă; ies la nouă, spuse Carmen cu un zâmbet în chip de scuză. Nu ştia de ce o făcuse, poate de oboseală, poate din curiozitate sau poate ca să vadă desenul acela.
Nimeni nu o desenase vreodată; cu toate că o mâzgăleală
— 33 —
făcută de un mucos nu ar merita prea mult osteneala. Dar puştiul agita entuziasmat creionul, fixându-şi privirea mai întâi asupra ei şi apoi pe hârtie.
— Voi fi aici.
Pablo se îndepărtă. Mai avea încă timp să se piardă prin labirintul de străduţe înguste şi întortocheate din zona veche a oraşului. Acela a fost momentul când marinarul cel grosolan şi înalt s-a ciocnit de el, fiind cât pe-aci să-l facă să
cadă, şi i-a aruncat caietul din mână.
— Scuzaţi, spuse marinarul cu o voce gravă, luând caietul de pe jos.
Marinarul aruncă o privire peste ultimele desene fără să-i ceară permisiunea posesorului lor. Pablo nu ştia ce să facă şi îl lăsă să răsfoiască desenele.
— Sunteţi desenator?
— Şi pictor, afirmă Pablo.
— Este o fată oribilă şi foarte tristă. Tot ce faceţi e foarte trist, din câte văd.
