Se gândi că nu i-a plăcut.
— Aşa mă vezi tu pe mine?
— Eu te văd foarte frumoasă.
— Dar desenul este foarte trist.
— Munca ta e tristă; tu eşti frumoasă.
— Eşti un pictor bun?
— Foarte bun… aşa spune tatăl meu. Tatăl meu este un pictor bun… vreau să spun, era.
— A murit?
— Mai rău decât atât; a încetat să mai picteze. Dă lecţii în La Lonja.
— Îl iubeşti mult pe tatăl tău, nu-i aşa?
— Da, dar în ultimul timp nu ne mai înţelegem. Ni se întâmplă ceva. Dar eu nu vreau să pictez ca toţi ceilalţi, vreau să fac ceva eu însumi. Trebuie să găsesc o formă, o nouă modalitate de a privi, aşa cum au făcut întotdeauna marii maeştri. Tatăl meu mi-o repetă întruna, dar, apoi…
este ca şi cum ar vrea să merg prin… – nu îi venea cuvântul.
— … locuri sigure?
— Da.
— Şi tu ce spui?
— Despre ce?
— Despre tine; despre munca ta.
— Că vreau să fiu singurul pictor din lume.
— Singurul?
— Mă rog, vreau să spun cel mai bun.
— Ceea ce este acelaşi lucru cu a spune singurul.
Începând din momentul acela, nu a mai putut înceta cu vorba. Nu ştia dacă fata era în stare să-l înţeleagă, dar simţea o teribilă nevoie să-i spună tot ce nu îndrăznea să-i mărturisească nici măcar prietenului său Pallarés. După o vreme, consideră că noua lui prietenă poate că se plictisea şi că nu înţelegea nici jumătate din tot ce îi spunea el. În plus,
— 36 —
el nu-i ceruse să o însoţească ca să-i vorbească despre el însuşi. Simţea nevoia să ştie cine era, din ce era alcătuită
femeia aceea de care – era convins – se îndrăgostise ca un nebun de cum o văzuse în atelierul acela mizerabil. Şi-ar fi dat viaţa ca să o scoată din beciul în care îşi ducea existenţa, unde i se veştejea frumuseţea, unde, zi de zi, i se spulberau visurile unul după altul. Dorea să o salveze.
— Şi tu ce vrei să fii?
— Asta-i o glumă; doar ai văzut ce sunt, spuse Carmen cu o descurajare care îl întristă pe copilul pictor.
— Am văzut ce faci; asta-i tot.
Ea îşi ridică faţa spre cerul fără stele şi spuse:
— Fericită; eu vreau doar să fiu fericită.
Se opri când ajunseră la o poartă mare din piaţa San Agustín Viejo.
— Am ajuns.
— Te pot vedea şi mâine?
— De ce?
— Pentru că te iubesc, spuse el numaidecât cu o convingere de care era şi el surprins că fusese în stare să o exprime.
— Dar ce spui?… De unde ştii? Ai iubit pe cineva vreodată?
— Nu; de aceea o ştiu.
Carmen rămase tăcută, părea că încearcă să găsească vreo frază care să schimbe cursul conversaţiei. Îl privi pe puşti şi zâmbi, de parcă i-ar fi fost o soră mai mare.
— Nu păstrezi desenul?
— Nu l-ai semnat.
