învaţă ceva!
— Sunteţi nebun!
— Iar tu o să mă ajuţi să fac asta.
— Sunteţi nebun de legat, spuse Pablo, luându-şi caietul.
Dumneavoastră dispreţuiţi oamenii, adăugă el.
— Oamenii! Sunt cu toţii oribili! Uită-te la femeile alea, îi atrase atenţia marinarul, arătând spre o altă masă. Grase, fanate, ahtiate, bolnave.
— 43 —
— Dar sunt fiinţe umane.
— Fiinţe umane, curvele alea? Serios? Duhnesc! Sunt ca nişte animale. Şi ce păţesc animalele când se îngraşă şi îmbătrânesc?
Băiatul se ridică, iar marinarul îl opri, apucându-l de braţ.
— Acelaşi sânge curge prin venele noastre; acelaşi foc. Am venit din infern ca să-ţi arăt măruntaiele lumii.
— Lăsaţi-mă în pace! Daţi-mi drumul!
— Suntem legaţi, băiete. Să nu uiţi asta. N-o să mă
despart niciodată de tine. Va veni o zi când vei picta lumea văzută cu ochii mei şi nu vei reuşi niciodată să ieşi în evidenţă. Ăsta-i jurământul meu!
Pablo părăsi localul după ce îşi vărsă paharul pe masă. Nu privi în urmă. Nu vru să-l vadă pentru ultima dată pe acel individ posedat de diavol care continua să vocifereze la masă, îşi bătea joc de el şi îi promitea că acela era doar începutul, că îl va târî până în adâncul infernului.
— 44 —
6. Desenul
— E tatăl meu, spuse el arătându-i fetei tabloul.
Pablo o luă de la atelier şi o aduse în studioul lui din strada de la Plata. Nu era foarte multă ordine, se gândi fata când văzu acel haos de tablouri, desene şi picturi împrăştiate prin cămăruţa care îi servea ca loc de muncă.
— O să-ţi cunosc toată familia, zise fata în glumă.
Tânărul pictor îi arătă portretele şi desenele în care tatăl, mama şi sora sa Lola îi serveau drept modele.
— Sunt prea academice, afirmă tânărul pictor.
— Sunt bune?
— Ţi-am mai spus, sunt foarte academice; nu mi-am găsit încă stilul propriu. Ţie cum ţi se par?
— Eu nu înţeleg nimic, dar, într-adevăr, cred că sunt foarte bune. Sunt ca tablourile adevărate… vreau să spun…
că nu par să fie pictate de…
— De un copil?
Carmen îşi dădu seama că a dat cu bâta în baltă. Dar tânărul nu s-a supărat; înţelegea perfect ce voia să spună
tânăra. În fond, fata arăta aceeaşi uimire pe care au avut-o şi profesorii lui când a intrat în La Lonja cu mult înainte de vârsta impusă. Toţi colegii lui erau cu câţiva ani mai mari decât el şi niciunul nu era atât de bun ca el.
— Tatăl tău are o înfăţişare de om bun, dar cam trist. Nu-i aşa că pare străin, atât de înalt şi cu părul roşu? Dar nu priveşte drept în faţă, e ca şi cum n-ar avea iluzii. Şi culorile sunt cam triste. Mie îmi face impresia că parcă l-ar fi bătut cineva.
Judecata aceea rapidă a fetei în privinţa lucrării sale i se păru strălucită. Captase în cuvinte puţine esenţa a ceea ce dorise el să picteze.
— Eşti mai bună privind un tablou decât profesorii mei.
— Nu râde de mine; nici măcar nu ştiu să scriu şi să
citesc. Sunt o proastă.
— Să nu spui asta. Să priveşti înseamnă să selectezi, asta
— 45 —
e munca mea. Dar tu, tu ai înţeles… starea mea sufletească.
Puştiul o linguşea, fără îndoială, dar lui Carmen îi făcu plăcere, pentru că, lângă el, înceta să mai fie invizibilă. O
asculta şi, ceea ce era şi mai plăcut, o mânca din priviri.
— Mama ta seamănă mult cu tine, vreau să spun ca înfăţişare, zise ea, arătând spre tabloul cu mama artistului.
