Este o femeie foarte vioaie. Nu e ca tatăl tău, este micuţă şi grăsuţă, dar are ochi veseli.
— Cum poţi să ştii, dacă îi are închişi?
— Ştiu. Mai ştiu şi că te iubeşte mult, că eşti cel pe care îl iubeşte cel mai mult şi, pe deasupra, crede că fiul ei va fi regele lumii.
— Asta cred toate mamele despre fiii lor.
— Da, dar ea are motive să o creadă. Cu ce l-ai pictat?
— Pe hârtie, cu un fel de crete colorate pe care le numim pasteluri. L-am pictat la scurtă vreme după ce ne-am mutat pe strada de la Merced. Mama era istovită cu toată vânzoleala mutării. Atunci, s-a aşezat pe un scaun şi a început să
coasă. Nu împunsese nici măcar de două ori cu acul când, răpusă de oboseală, a închis ochii şi şi-a lăsat capul să-i cadă pe piept. Tot ce avea în poală: cheile, acele, aţele, ochelarii şi foarfecele au ajuns pe jos. Sora mea Lola s-a grăbit să le strângă, dar eu am oprit-o, i-am spus să nu se apropie, să stea cuminte şi să nu facă niciun zgomot. Atunci, am desenat momentul acela. Tabloul ăsta e rezultatul.
Carmen se simţi înduioşată de relatarea acelei scene.
Tânărul avea un glas ciudat şi sugestiv. Un glas care nu i se potrivea cuiva de vârsta lui. Dar ceea ce într-adevăr a captivat-o, privind din nou tabloul, a fost cât de frumos pictase simpla scenă de familie pe care tocmai i-o relatase.
— Şi desenele astea?
— Sunt nişte studii pentru un tablou pe care l-am făcut anul trecut. Se numea Prima Comuniune. Copila îngenuncheată pe scaunul de rugăciune cu liturghierul în mână şi îmbrăcată pentru împărtăşanie este sora mea Lola.
Bărbatul de lângă ea nu este tatăl meu, ci domnul Vilchez, un prieten de-ai lui. Ministrantul este fiul său. Dificultatea a fost să-i fac profilul surorii mele, privind spre dreapta.
— 46 —
— De ce e mai dificil?
— Pentru că e mai uşor spre stânga. Vezi? Aici am nişte crochiuri în care Lola priveşte în cealaltă parte.
— Pare un tablou mai mare.
— Chiar este. Dificultatea a fost compoziţia, trasarea diagonalelor. Liturghierul Lolei mi-a servit ca punct de intersecţie.
— Nu înţeleg nimic.
— Mă rog, nu contează. O să înţelegi. O să-ţi explic totul.
Spuse ultima frază cu o convingere care mergea dincolo de ceea ce exprima în realitate. Cuvântul acela, totul, implica multe lucruri.
— L-am prezentat la expoziţia de Arte Frumoase şi Meserii Artistice.
— Asta-i ceva important, nu-i aşa?
— Şi încă foarte important. S-au prezentat Rusiñol20, Graner21, Casas22, Mir23, Nonell24 şi mulţi alţii… şi adăugă, pentru că vorbea atât de repede, încât i se păru că fata nu-l mai urmăreşte: Sunt pictori mari.
— Când mi-ai făcut desenul, n-ai desenat lănţişorul pe care-l port la gât.
— Ştiu.
Tânăra purta un lănţişor cu un mic medalion cu Fecioara del Carmen.
Pablo zăbovi cu răspunsul.
— Nu cred în Dumnezeu, spuse el.
— Dar acesta e un tablou religios, zise ea arătând desenele 20 Santiago Rusiñol i Prats (1861-1931), pictor, scriitor şi dramaturg spaniol de limbă catalană (n.tr.).
21 Lluís Graner Arrufi (1863-1929), pictor realist catalan (n.tr.).
22 Ramón Casas i Carbó (1866-1932), pictor spaniol de origine catalană, celebru pentru portretele, caricaturile, precum şi pentru afişele şi cărţile sale poştale ilustrate (n.tr.).
23Joaquím Mir i Trinxet (1873-1940), pictor peisagist spaniol de origine catalană (n.tr.).
24 Isidre Nonell i Monturiol (1872-1911), pictor şi desenator catalan, exponent al postmodernismului catalan de la începutul secolului XX
(n.tr.).
— 47 —
pentru Prima Comuniune.
Pablo nu îl văzuse din această perspectivă. Era vorba despre o reprezentare a familiei, despre sora lui luând prima împărtăşanie. Convingerile pictorului însemnau prea puţin sau chiar nimic.
— Ştii, când locuiam în La Coruña, Conchita, sora mea mai mică, a fost foarte bolnavă. De-abia împlinise opt ani.
— Şi tu ce vârstă aveai?
— Doisprezece sau treisprezece ani, cred. Pablo se opri, căutând cuvintele exacte pentru ca tânăra Carmen să
