comercială care ajunsese cu două zile în urmă în portul Barcelonei venind de la Bergen cu tot felul de mărfuri. I-a vorbit despre oraşe şi porturi, despre încăierări şi aventuri, despre locuri exotice şi îndepărtate. Părea că bătrânul marinar, de naţionalitate olandeză, după cum i-a spus la un moment dat în lungul său monolog, turuia în urechile băiatului tot ce tânărul acela de paisprezece ani dorea să
audă. Era un tip înalt şi dezagreabil, cu umerii puţin căzuţi, cu o cicatrice care îi brăzda faţa de la bărbie până la urechea stângă şi pe care o barbă încâlcită şi deasă nu o putea ascunde.
Nu erau mulţi clienţi la ora aceea în bodega veche şi murdară. Se aşezară la o masă, şi marinarul continua să
relateze aventurile sale, în vreme ce patronul le aducea o cană cu vin şi două pahare.
Lui Pablo, prima înghiţitură aproape că îi întoarse stomacul pe dos.
Îi plăcea individul acela, era simpatic şi vorbăreţ; dar era ceva în el care îl neliniştea şi care, în acelaşi timp, îi aţâţa curiozitatea.
— Aşadar, eşti pictor?
— Da.
— Mai pot să văd o dată caietul?
Pablo îl scoase din buzunar şi i-l oferi. Marinarul răsfoia încet paginile. Se schimba la faţă pe măsură ce trecea de la un crochiu la altul: pe chipul său se citea asprime, precum şi
— 41 —
o expresie răutăcioasă pe care nu i-o văzuse până în momentul acela. Atunci, Pablo îşi aminti că îi făcuse un crochiu fără permisiunea lui şi că marinarului nu-i plăcea să
fie desenat. Dar era deja prea târziu. Marinarul se opri la desenul său.
— Aşa mă vezi tu? Ca pe toţi acei nefericiţi pe care-i desenezi?
Pablo nu răspunse.
— Lipseşte o pagină.
— Da, i-am dăruit-o iubitei mele, spuse el cu o candoare care fu cât pe-aci să-i provoace un hohot de râs marinarului.
— Iubita ta?
— Da; mă rog, ea nu ştie încă.
— Şi ce-o mai fi şi asta?
Pablo nu răspunse la întrebarea lui. Înţelese că trebuie să
înveţe să-şi ţină gura. Voia să-şi recupereze caietul, dar nu ştia cum să o facă.
— Nu cumva o fi una dintre acele nefericite care-şi petrec viaţa călcând?
— De unde ştiţi?
Marinarul nu răspunse la întrebarea puştiului, se mărgini să arunce caietul pe masă şi spuse pe un ton batjocoritor:
— Ştii să desenezi doar rahaturi? Ştii doar să faci portrete la toată această scursură care nu valorează nici cât un rahat?
Asta îl indignă pe tânăr.
— Dumneavoastră nu sunteţi mai bun decât ei. Un paria care mergeţi din port în port.
— Ce ştii tu! Eşti un afurisit plin de iluzii care crezi tot ce ţi se spune şi, ceea ce e şi mai rău, tot ce vezi! Habar n-ai de nimic! Oare nu ştii că de multe ori lucrurile pe care le vedem nu sunt adevărate?… Nu, bineînţeles, ce poate şti un simplu mucos?
Pablo se ridică de la masă. Nu îi plăcea întorsătura pe care o luase conversaţia aceea. Într-o clipă, individul se schimbase, parcă ar fi stat la masă cu o persoană diferită de marinarul vorbăreţ şi simpatic care, cu puţină vreme înainte, îl invitase să intre în spelunca aceea. Ar fi vrut să-l dea
— 42 —
naibii. Cărui fapt se datora turnura neaşteptată şi violentă pe care o luase conversaţia? Ce ştia el despre Carmen şi atelierul de călcat? În orice caz, nu era dispus să afle. Voia doar să plece.
— Aşază-te! îi porunci marinarul.
Câţiva clienţi ridicară capul înspre masa lor. Puştiul luă
loc.
— Crezi că ştii ceva, nu-i aşa? Că eşti un puşti foarte isteţ, aşa-i? Un puşti cu un talent special. Sunt atâtea lucruri pe care nu le ştii, atâtea…
Tăcere.
— Ce ştii tu de fapt? Nu eşti decât un puşti ordinar care locuieşte într-un cartier ordinar, plin de oameni care nu merită să vadă dimineaţa lumina soarelui. Când te trezeşti, ştii perfect că nu există nimic pe lume care să te tulbure.
Trăieşti ziulica ta ordinară, iar noaptea dormi, după ce ai desenat nişte chestii pe care le crezi minunate, despre persoane anonime care ţi se par interesante. Dormi adâncit în vise dulci şi stupide, în iluzii… în vreme ce tăticul şi mămica îţi pun o farfurie pe masă, te duci la stupidele tale lecţii de pictură şi îţi petreci timpul în sărăcăciosul tău atelier, visând să ajungi un geniu. Aşa trăieşti tu, un filfizon de rahat, nutrind visuri care nu valorează nici cât un rahat…
Iar eu o să-ţi pricinuiesc coşmaruri! Nu-i aşa?… Trăieşti ca într-un vis, ca un somnambul, ca un orb. Caietele tale sunt un gunoi… Ce ştii tu cum este lumea? Ştii că lumea nu-i altceva decât o scârnăvie? Ştii că dacă s-ar dărâma faţadele caselor nu s-ar găsi decât porci?… Lumea-i un infern, ce importanţă are ce se întâmplă în ea? Trezeşte-te!… Foloseşte-ţi inteligenţa!… Sunt aici ca să te fac să vezi altă lume…
