înţeleagă ce a simţit el în momentul acela. Conchita se stingea încetul cu încetul şi, de atunci, tatăl meu n-a mai fost acelaşi om. Eu i-am făcut o promisiune lui Dumnezeu: am jurat că nu voi mai picta niciodată dacă el îi va îngădui copilei să trăiască. I-am făgăduit că îi voi dărui ceea ce iubeam mai mult pe lume, să pictez; că nu voi mai pune niciodată mâna pe un creion, pe o pensulă. Dar Conchita a murit şi, de atunci, nu mai cred în Dumnezeu.
Pe Pablo îl podidiră lacrimile, avea un nod în gât. Carmen îl îmbrăţişă şi, după o clipă, cei doi se sărutau pe buze. Apoi, tânăra duse capul pictorului la pieptul ei şi Pablo putu să-i simtă, sub una din porumbiţele acelea mici şi plăpânde, bătăile inimii celei pe care o iubea atât de mult. Îşi duse mâna la porumbiţă şi simţi cum trupul acesteia se întărea şi ritmul bătăilor inimii creştea.
— Nu e bine, spuse Carmen, desprinzându-se de băiat.
Încă nu, eşti un copil.
Dar despărţirea dură câteva clipe, pentru că, puţin după
aceea, amândoi se pomeniră rostogolindu-se pe podea. Ea se ridică în capul oaselor şi îşi descheie cămaşa, iar băiatul putu să vadă un trup plăpând, dar frumos; uşor şi subţire ca o gardenie violetă.
O lăsă să doarmă, în timp ce se însera şi lumina se micşora încetul cu încetul peste trupul dezgolit. Pablo nu înceta să o privească. Era atât de frumoasă! Nu fusese niciodată cu o fecioară. Aşa era Carmen: o fecioară demnă de cel mai bun Rafael.
— 48 —
Făcu mai multe desene ale tinerei dormind şi, după aceea, se desenă pe sine alături de ea. Apoi, începu un crochiu al acelui marinar urâcios pe care nu şi-l putea scoate din minte. Ce a vrut să spună când a afirmat că sunt uniţi, că el îl va ajuta, că acelaşi sânge curge prin venele lor? Uniţi în ce?
Ce coşmaruri dorea să-i provoace? Nu putea înceta să se gândească la acea ameninţare proferată de un nebun care a sfârşit prin a afirma că avea să-l târască până în adâncul infernului.
Carmen se trezi.
— Ce faci? El părea că nu o aude. Ce întrebare prostească!
Desenezi! Nu te poţi opri niciodată?
— Niciodată, afirmă Pablo şi îi arătă ultimele desene.
— Eşti un porc! Ţi se pare că e frumos să te desenezi lângă
mine lingându-mă acolo jos, de parcă ai fi un motan? întrebă
ea glumind.
— Dar ţie? întrebă la rândul lui, zâmbind.
— Da, mi se par foarte frumoase… dar eşti un porc.
Ea se ridică în capul oaselor şi acea mişcare uşoară îi agită
cele două porumbiţe, spre delectarea tânărului pictor, care le privi extaziat.
Chipul lui Carmen se umbri brusc; faptul nu trecu neobservat pentru Pablo.
— Ce se întâmplă?
— Eu îl cunosc pe bărbatul ăsta, zise ea, arătându-i desenul cu marinarul, ultimul crochiu din caiet.
Afirmaţia îl descumpăni pe băiat. Şi în clipa aceea îşi aminti unele fraze pe care i le lansase marinarul: „Nu cumva o fi una dintre acele nefericite care-şi petrec viaţa călcând?”
— De unde îl cunoşti?
— În ziua în care ne-am văzut pentru prima dată… la puţină vreme după ce ai plecat… Carmen încercă să-şi pună
ordine în gânduri. Omul ăsta, îţi spun, puţin după ce te-ai îndepărtat, s-a apropiat de fereastră. La început, nu ne-am dat seama, dar toate am simţit o prezenţă de foc, o atmosferă
înăbuşitoare care venea de la fereastră. Atunci l-am văzut în cadrul ei, cu ochii lui incandescenţi şi răi aţintiţi asupra noastră, a tuturor. Era o privire adâncă şi dispreţuitoare,
— 49 —
care ne-a strâns inima. Ne-am simţit într-adevăr speriate şi neînsemnate, foarte neînsemnate şi lipsite de apărare.
— Şi ce s-a întâmplat?
— Ana, una dintre tovarăşele mele, gata întotdeauna să se ia la harţă şi care nu se teme de nimic, s-a apropiat de fereastră şi l-a înfruntat. Nu-mi amintesc ce i-a spus, dar l-a făcut cu ou şi cu oţet. E grozavă când nu-i place ceva! Ceea ce chiar că îmi amintesc a fost răspunsul lui.
— Care?
— Curvelor!
— Şi mai ce?
— Doar atât; dar cu un glas atât de cumplit, încât ne-a înspăimântat pe toate. Apoi s-a îndepărtat, în vreme ce Ana, cu mâinile în şolduri, îi susţinea privirea. S-a îndepărtat câţiva paşi, după cum îţi spun, şi apoi s-a întors şi m-a arătat cu degetul; i se citea pe faţă multă răutate. Degetul acela îndreptat spre pieptul meu era ca un cuţit, de parcă
mi-ar fi pătruns în carne, de parcă m-ar fi rănit şi ar fi scormonit foarte adânc în mine. Mi-am dus mâinile la piept şi, când am privit din nou spre fereastră, prezenţa aceea teribilă dispăruse. Eram foarte speriate, dar eu m-am simţit…
— Cum te-ai simţit?
— Am fost mai îngrozită decât oricând. Am văzut moartea, am văzut o groapă neagră, un întuneric adânc. Am crezut că
