am murit. Pentru câteva clipe, părăsisem această lume.
— Linişteşte-te, linişteşte-te! îi spuse puştiul, îmbrăţişând-o.
Atunci Pablo i-a povestit întâlnirea şi conversaţia pe care o avusese cu acelaşi marinar când se întorcea acasă. Şi încheie zicând:
— Dimineaţă, m-am dus în port şi am întrebat de vasul Patna. Nu exista nicio navă cu acest nume, niciuna numită
astfel nu acostase şi niciuna nu părăsise portul. Nava aceea nu există.
— Ce crezi că voia individul ăla?
— Nu ştiu; poate că era vorba de un nebun, de un neica nimeni, de un ursuz. În orice caz, a dispărut la fel cum a
— 50 —
intrat în vieţile noastre.
Pe Carmen nu a mulţumit-o răspunsul lui Pablo. Dar, desigur, ce putea crede un băiat a cărui minte se concentra pe mâinile sale de aur? Nu, presimţea ea, bătrânul marinar nu dispăruse. Se vor reîntâlni, şi numai gândul acesta făcea să i se cutremure sufletul.
— Trebuie să mă întorc acasă, e foarte târziu. De ce nu mă
conduci?
— 51 —
7. Ştiinţă şi caritate
Cu câteva luni înainte, don José prezentase tabloul fiului său, Prima Comuniune, la concursul de Arte Frumoase şi Meserii. A purtat în catalog numărul 80, a fost evaluat la o mie cinci sute de pesete şi critica a fost foarte elogioasă în privinţa lui. La 15 mai, a apărut o cronică în Diario de Barcelona, în care Miguel Badía afirma că „există sensibilitate în personaje şi fermitate în conturarea anumitor părţi”. I-a citit cronica aceea în întregime lui Carmen după câteva luni, în studioul lui. Pablo începu să o ducă pe Carmen la expoziţii. Tânărul pictor îi comenta tablourile altor pictori, lucrările lui Rusiñol, Brull25, Casas, Nonell şi ale altor artişti.
Dar entuziasmul pe care îl arăta Pablo se izbea de senzaţiile contradictorii ale lui Carmen. Ce făcea ea, o autentică
analfabetă, alături de copilul acela atât de talentat şi pe care toată lumea se întrecea în a-l lăuda ca pe un artist de mare viitor?
— Tu înţelegi tablourile mele mai bine decât toţi ceilalţi, îi spunea pictorul atunci când Carmen îşi exprima îndoielile.
Dar Carmen ştia că nu putea fi la înălţimea acelui tânăr care era prin toată fiinţa lui doar curiozitate şi activitate necontenită şi care voia să cuprindă lumea cu energia mâinilor sale, şi care îşi petrecea ziua hoinărind la întâmplare prin zona veche a oraşului, având întotdeauna la îndemână cutia cu vopsele. De multe ori, venea să o caute şi se plimbau împreună până la galeria mănăstirii San Pablo del Campo sau până în cartierul Barceloneta. Ea îl privea în tăcere, mereu alături de el, în timp ce tânărul încerca să
capteze clipa şi să o fixeze pe hârtie.
Pablo era o vâltoare care o târa după el, care o făcea să se simtă vie, care îi arăta o altă lume şi care îi vorbea despre alte lucruri, pe care ea nu le bănuise niciodată, şi care o 25 Joan Brull i Vinyoles (1863-1912), pictor catalan, reprezentant al simbolismului prin înfăţişarea unor personaje mitologice feminine (n.tr.).
— 52 —
iubea, o îmbrăţişa, o ocrotea şi îi spunea întruna că o va elibera până la urmă de acea muncă de sclavă. Dar Carmen putea să simtă în adâncul fiinţei sale că era o povară pentru tânărul pictor. El nu ştia, nu putea înţelege; în schimb, Carmen ştia că nu se putea lega de viaţa lui, de o viaţă care trebuia să fie liberă să zboare, şi să caute, şi să găsească. Ea rămânea pe dinafară din toate astea.
Se iubeau în studio, ascunzându-se de don José, care îl vizita adesea şi îi pregătea pânzele, cu dorinţa ca fiul său să-şi consolideze renumele după succesul modest obţinut cu lucrarea Prima Comuniune. Studioul era foarte aproape de strada de la Merced, unde tatăl său închiriase un al doilea apartament la numărul trei. Apropierea îi permitea să-l supravegheze pe fiul său, pe care îl bănuia că iese cu o tânără mai mare decât el.
Tatăl şi fiul se înţelegeau bine în noul proiect, prin care Pablo voia să se îndepărteze de exigenţele academice şi de proiectele cu teme religioase care erau la modă şi care le plăceau atât de mult maeştrilor săi. Pablo dorea să uite de pânzele numite Ministrantul şi Prima Comuniune, iar tatăl său era de acord. Tema i-o propusese don José, şi fiul său o acceptase. Tabloul avea să reprezinte un medic luându-i pulsul unei bolnave, în timp ce aceasta era ţinută sub observaţie de către o călugăriţă purtând un copil în braţe şi oferindu-i bolnavei o ceaşcă mare. Don José cheltui doi duros26 pe şedinţă, angajând o cerşetoare şi pe fiul acesteia, care cereau pomană aproape de studioul lui Pablo, ca să-i servească drept model. Graţie fratelui său Salvador, don José făcu rost şi de un veşmânt de soră de caritate aparţinând unei cliente ale sale pe care o îngrijise de câteva ori: maica Josefa González, din Compania Fiicelor de Caritate „Sfântul Vicenţiu de Paul”. Personajul medicului a fost însuşi don José, care i-a pozat fiului său în nenumărate şedinţe de pregătire.
Pablo s-a dedicat lucrului ca întotdeauna, cu un 26 Denumirea unei monede echivalente cu cinci pesete (n.tr.).
— 53 —
entuziasm nemăsurat. Nu a văzut-o pe Carmen trei zile la rând, dar asta i se întâmpla adesea; de multe ori dorea să fie singur. Singurătatea este cea mai bună hrană pentru un pictor, i-o spunea mereu tatăl său, şi era adevărat. Dar după
aceea, purtat de firea sa impulsivă, avea nevoie să evadeze în stradă, să vadă oameni sau să o întâlnească pe Carmen ori de câte ori voia. Iar ea trebuia să fie la dispoziţia capriciilor sale.
Când, după patru zile, şi-a abandonat pensulele şi s-a îndreptat spre atelierul de călcătorie din strada Montcada, nu a mai găsit-o acolo. Carmen îşi luase rămas-bun şi tovarăşele ei nu ştiau nimic despre ea. Se îndreptă spre piaţa San Agustín Viejo, în faţa porţii unde o lăsa întotdeauna; cu toate că nu ştia la ce etaj locuieşte, sună la uşa de la primul etaj şi întrebă de ea. Acolo nu locuise niciodată cineva cu numele acela. Nu luă în seamă informaţia şi urcă până la etajul următor. Sună la uşă şi îi deschise o femeie cu un copil în braţe.
— Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta. Spuneţi că o însoţeaţi mereu? La ce etaj?
— Nu ştiu etajul, de aceea vă întreb. O lăsam la poartă şi apoi plecam.
— Atunci, aţi greşit poarta. Am locuit aici toată viaţa şi, vă
spun, nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta.
Ieşi în stradă cu o indispoziţie de nedescris. Nu, nu greşise poarta. De câte ori nu o lăsase acolo pe când ea îl privea plecând? Fără îndoială, Carmen îl înşelase, permiţându-i să o conducă la o adresă falsă, dar ce rost avea? De ce nu dorea ca el să cunoască adresa la care locuia cu adevărat?
Hotărî să se întoarcă la atelierul călcătoreselor. În uşă, vorbi cu una dintre ele.
— Lucra de trei ani în atelierul ăsta. Eu eram aici cea mai bună prietenă a ei, dar ştiu foarte puţine lucruri despre ea.
Ai văzut cum muncim, de dimineaţă până seara şi, cu toate că suntem toată ziua împreună, n-avem mult timp ca să
vorbim despre treburile noastre. E o muncă istovitoare, ajungi obosită de ziua dinainte şi sfârşeşti şi mai rău când pleci, şi aşa, zi după zi, dorind să vină duminica. Ceea ce ştiu
— 54 —
