— 60 —
— Cine n-are niciun respect faţă de tine?
— Pablo.
— Cine?
— Pablo, spuse el, arătând spre desenele atârnate pe pereţii camerei sale.
— Începe prin a te respecta tu însuţi. Eu nu mi-am dorit un fiu care să ajungă un degenerat şi un beţiv.
Dar tânărul nu-l auzi; se cufundă într-o năuceală
întreruptă de convulsii, până când adormi în horcăituri şuierătoare.
— 61 —
10. Málaga
Málaga, vara lui 1897
Succesul tabloului nu l-a înflăcărat pe tânărul pictor. Don José, care visa la un mare viitor academic pentru fiul său, a trimis lucrarea Ştiinţă şi caritate la Expoziţia naţională de Arte Frumoase de la Madrid.
— Ai obţinut o medalie onorifică, fiule! Nu te bucuri?
Nu s-a bucurat, cum nu s-a bucurat nici pentru Medalia de Aur pe care acelaşi tablou a câştigat-o când a fost expus la Málaga. Inima şi mintea tânărului erau în altă parte. La o femeie care dispăruse fără urmă.
Şi-au petrecut vara la Málaga, unde don José voia să
sărbătorească succesul fiului cu fratele său, Salvador, şi cu restul familiei.
Toţi erau foarte fericiţi, mai ales don Salvador, de parcă el ar fi pictat Ştiinţă şi caritate. Satisfacţia sa a fost absolută
când tânărul său nepot i-a dăruit tabloul; unchiul Salvador l-a amplasat pe palierul de la primul etaj. Acum, avea în familie un pictor de mare viitor şi trebuia să facă ceva pentru acel viitor strălucit.
— Ce părere ai dacă am trimite băiatul la Academia Regală
San Fernando? Acolo sunt prietenii noştri Muñoz Degrain şi Moreno Carbonero36, îi spuse el fratelui său José.
Pe don José propunerea aceea îl umplu de mândrie, dar el nu avea bani ca să-l trimită pe băiat la Madrid. Tăcerea sa fu atât de elocventă, încât fratele său Salvador adăugă:
— Eu aş fi dispus să suport o parte din costuri; în plus, i-aş da o îndemnizaţie pentru cheltuielile lui în capitală. Ce zici? Cu siguranţă că şi ceilalţi membri ai familiei sunt dispuşi să colaboreze. N-ai în fiecare zi un pictor în familie!
Acea ultimă frază îl duru; înaintea fiului său, el fusese 36 José Moreno Carbonero (1860-1942), pictor spaniol, specializat în portrete şi teme istorice, reprezentant de seamă al picturii din Málaga (n.tr.).
— 62 —
pictorul familiei, deşi se părea că nimeni nu-şi dăduse seama în toţi anii aceia. Da, într-adevăr, oferta fratelui său era foarte importantă pentru Pablo. El o ştia prea bine; la Academia din Madrid erau profesori foarte buni care l-ar orienta pe băiat şi, în plus, era Muzeul Prado. Ce îşi putea dori mai mult un aspirant la titlul de pictor?
— Vorbeşte cu băiatul, întreabă-l ce părere are. Eu cred că
e o treabă bună pentru viitorul lui.
Pablo a acceptat. Ce mai avea de pierdut la Barcelona fără
Carmen? Avea prieteni buni, era Manuel, dar nu avea să le ducă dorul. Voia să se îndepărteze de oraşul acela violent, în care se aruncau bombe în sălile de teatru sau în mijlocul unei procesiuni, în care artiştii boemi se jucau de-a anarhiştii, iar fiii burghezilor care îi exploatau pe muncitori se consacrau artei, întemeierii de reviste sau călătoriilor la Paris, şi unde o pierduse pe singura tânără pe care o iubea.
În rest, poate că nu avea să înveţe multe lucruri la Madrid, dar era capitala Spaniei şi marii maeştri îl aşteptau în sălile Muzeului Prado. Acolo chiar că va putea să înveţe, şi nu cu bătrânii colegi ai tatălui său care pictau cu toţii la fel!
Nu s-a înşelat în aprecierile sale.
A fost o vară în care băiatul devenise foarte popular; mai ales după ce un prieten al unchiului său i-a făcut botezul ca pictor, vărsându-i în cap câteva picături de şampanie şi numindu-l cavaler-pictor, la petrecerea pe care o organizase familia.
Toţi au crezut că tânărul s-a simţit atras în vara aceea de verişoara sa Carmen. Realitatea era diferită. Pablo şi verişoara lui, Carmen Blasco, se plimbau adesea noaptea printre copaci, în răcoarea nocturnă. Şi tânărul i se destăinuise ei.
— Du-te la Madrid, învaţă cât poţi şi apoi întoarce-te la Barcelona şi caut-o. Ea te iubeşte, sunt convinsă. Dar crede că nu te merită, că va fi o povară pentru tine.
Într-o noapte, Pablo îi spuse:
— Asta-i pentru tine, drept mulţumire. Şi îi oferi o tamburină împodobită cu un buchet de flori.
— Uită-te la ei, comentă Carmen, arătând spre mama lui
— 63 —
Pablo şi celelalte rude care nu-i scăpau din ochi din poarta casei. Ei cred că suntem îndrăgostiţi, adăugă ea.
— Lasă-i să creadă. Mama se gândeşte deja că mă voi stabili la Málaga ca pictor şi că mă voi însura cu tine.
