Cei doi tineri se amuzau în complicitatea lor, observând grupul care făcea la fel, gândindu-se că lucrurile o apucaseră
pe drumul cel bun.
— 64 —
11. Madrid
Madrid, toamna lui 1897
Ajunse la Madrid toamna şi, de la gară, se îndreptă spre o modestă pensiune de pe strada San Pedro Mártir. Nu avea să
fie prima lui locuinţă, căci, după încă două mutări, sfârşi prin a se stabili în piaţa Lavapiés, aproape de strada del Progreso.
Nu se simţi bine în niciuna dintre ele. Era pentru prima dată singur şi trebuia să se chivernisească. Îndemnizaţia din partea familiei nu era de lepădat, dar nu îi permitea niciun lux în iarna aceea la Madrid, pe care şi-o va aminti ca pe una dintre cele mai reci şi mai umede din toată viaţa sa.
— O să fac din dumneata cel mai mare pictor naturalist! îi spuse Muñoz Degrain când Pablo se prezentă la academie.
Dar îşi dădu seama numaidecât că băiatul nu era dispus să-i accepte oferta. Tânărul acela de cincisprezece ani avea o fire neastâmpărată, sigur pe el şi pe capacităţile sale şi cu o îngâmfare andaluză care nu îi era necunoscută. Îşi dădea aere de independenţă şi părea să ştie tot; mai ales ce nu voia să fie.
Din primul moment, între maestru şi elev se deschise o prăpastie adâncă.
Pablo nu voia să-l jignească, dar la Barcelona, poate datorită apropierii mai mari de Paris, văzuse altceva.
Pablo asistă la cursurile de la academie mai multe săptămâni, cel puţin până când iarna grea slăbi în intensitate şi nu îi mai era atât de necesară buna încălzire pe care o găsea în aulele acesteia. Relaţiile cu profesorii nu erau bune şi nici cu colegii săi; pe de altă parte, i se părea că acele cursuri academice nu aveau nimic de-a face cu viaţa. În consecinţă, Pablo începu să nu mai meargă la ele cu frecvenţa cuvenită. Singurul său prieten de acolo era un
— 65 —
tânăr condiscipol argentinian, Francisco Bernareggi37, cu care începu să meargă la Muzeul Prado ca să execute copii după maeştrii lor preferaţi. Vizita des şi Academia San Fernando, care deţinea o frumoasă colecţie a operelor lui Zurbarán, Murillo, Goya şi ale unor maeştri germani. Dar, dacă ar fi trebuit să aleagă, prefera Muzeul Prado.
— Mâine vom vizita Toledo. Vreau să vedeţi picturile lui El Greco, spuse într-o zi profesorul Moreno Carbonero.
Pablo, care întâmplător se afla în ziua aceea la cursuri, hotărî să participe la excursie. Admiraţia sa nu mai avu limite când, împreună cu ceilalţi elevi, privi Înmormântarea contelui de Orgaz. Asta înseamnă într-adevăr să pictezi, îşi spuse băiatul. Moreno Carbonero le ceru elevilor săi, ca exerciţiu, să facă o copie a tabloului.
— Asta e o insultă! îi spuse profesorul lui Pablo când îi văzu copia.
Pablo făcuse o compoziţie bună după tablou, dar avusese ideea năstruşnică de a înlocui capetele personajelor cu ale colegilor şi profesorilor săi.
Pe Moreno Carbonero nu l-a amuzat câtuşi de puţin acea glumă stupidă şi s-a înfuriat. Pablo hotărî să nu mai pună
piciorul în academie.
Nici don José şi nici ceilalţi membri ai familiei nu s-au simţit foarte mândri când au aflat cele întâmplate. Ce l-a apucat pe băiatul acela? Cum de irosea efortul financiar pe care îl făceau cu toţii pentru ca el să studieze cu cei mai buni profesori din Madrid? Unchiul său Salvador şi restul familiei i-au retras îndemnizaţia; niciunul nu mai era dispus să
întreţină pe cineva care dispreţuia efortul financiar al întregii familii. Numai don José, care contribuia cel mai mult la îndemnizaţia familială, continua să-i trimită cât putea, dar tot nu reuşea să-l înţeleagă pe fiul său, iar acesta făcea să se năruie tot ce îşi imaginase el pentru viitorul său: funcţii, 37 Francisco Bernareggi (1878-1959), unul dintre primii bursieri ai guvernului argentinian care au urmat cursurile Şcolii Oficiale de Arte Frumoase din Barcelona, fiind coleg cu Picasso şi Pallarés. (n.tr.).
— 66 —
onoruri, premiul Romei, recompensele, un post de profesor, o mare reputaţie ca pictor academic. La ce naiba se gândea puştiul? Cum putea să-i facă aşa ceva?
Între timp, Pablo, mort de foame, hoinărea prin Madrid, desenând în contururi ferme şi linii libere scene de stradă: personaje madrilene, femei cu mantie, încăierări, muzicanţi ambulanţi, animale, hornuri, femei frumoase. Şi un mic desen pe care l-a numit Carmen, datat la 5 februarie 1898.
Era foarte bolnav când, într-un chioşc de pe stradă, a văzut o ştire pe prima pagină a unui ziar: cuirasatul „Maine”
din Statele Unite, trimis la Havana ca să protejeze interesele americane, explodase la 15 februarie. Statele Unite erau pe punctul de a declara război Spaniei38.
Clasa muncitoare, alertată de propaganda anarhistă, era singura care nu dorea războiul şi care se opunea politicii colonialiste a guvernului. Generalul Valeriano Weyler, care îi succedase lui Martínez Campos în calitate de căpitan general şi guvernator al insulei, nu trezea nicio simpatie: ordonase construirea de lagăre de concentrare în Cuba şi în ele mureau mii de adepţi ai independenţei, inclusiv femei şi copii. În mod paradoxal, Weyler însuşi apărase interesele Statelor Unite – o naţiune care se pregătea să treacă de partea cubanezilor – când în 1895 a înăbuşit o răscoală
provocată de creşterea taxelor vamale americane care îi ruinau pe plantatorii cubanezi şi a redus salariile. Statele Unite aveau afaceri importante în insulă, de unde cumpărau zahăr şi tutun.
Acestea erau ştirile când în martie, Pablo s-a îmbolnăvit de scarlatină. Frigul i se vârâse în oase pe când urmărea cu creionul în mână personajele de pe stradă, femeile care, respectând moda dominantă, purtau pălării mari, femeile de 38 În anul 1898, Cuba era încă o colonie spaniolă, aşadar, conflictul armat avea să se desfăşoare între Spania şi Statele Unite ale Americii, fiind cunoscut sub numele de dezastrul din ’98, Războiul Cubei sau Războiul hispano-cubano-nord-american. În urma acordurilor de la Paris, Cuba obţine independenţa, iar Spania pierde Filipine, Puerto Rico şi Guam, precum şi celelalte posesiuni din Oceania, (n.tr.).
— 67 —
stradă, care se pierdeau prin cartierele populare, şi prin cele de neam bun, şi prin parcul Retiro sau când rămânea închis în pensiune pictând autoportrete şi încerca să se încălzească
dându-şi palme peste obraji. Acolo nu mai putea sta. De-abia împlinise şaisprezece ani şi era neajutorat; nimeni nu îl putea înţelege. Madridul fusese o mare deziluzie şi, pe deasupra, nu reuşise să o uite pe Carmen. În camera tristă şi rece de la pensiune, mort de foame, singur şi cu febră, chipul fetei şi zborul celor două frumoase porumbiţe ale ei îi apăreau întruna în imaginaţie.
Părinţii săi nu au ştiut nimic până la întoarcerea lui; când s-au dus să-l ia de la gară, l-au găsit tras la faţă şi aproape neputându-se ţine pe picioare.
Nu i-au făcut reproşuri.
— Să mergem acasă, fiule. O să te faci bine, spuse don José, luând valiza tânărului.
Primul care l-a vizitat a fost prietenul său Manolo Pallarés.
Pablo era într-adevăr foarte bolnav. Dar nu era doar scarlatina. Şi sufletul pictorului era grav atins. Pablo avea nevoie de o schimbare, se gândi el.
Hotărî să stea de vorbă cu don José.
