— Şi ce faci toată ziua în bordel?
— Păi, ce ţi-am zis: pictez. Am început cu cămăruţa mea şi am continuat cu celelalte.
— Oi face tu şi altceva în afară de pictat!
— Mă rog, continui să fiu un client bun… când vor ele.
— Ele?
— Da, toate.
— Şi zici că sunt cinci?
— Da. Uneori, cum se spetesc atât de mult, le pregătesc ceva de mâncare câtă vreme ele muncesc. În multe nopţi, luăm cina în bucătărie, pe când ele îmi povestesc de-ale lor, şi apoi mă duc la Els Quatre Gats.
— Şi după aceea?
— Mă rog, dacă e vreuna liberă, vine la mine în pat. Dar, îţi spun, sunt nişte fete minunate.
— Nu mă îndoiesc… după cât de bine se poartă cu tine.
— De multe ori vine şi Pallarés şi atunci o facem lată.
— Ce poveste, Pablo! Ce poveste! Tu o să vii chiar acum la mine acasă!
— Şi să părăsesc bordelul? Nici prin vis să nu-ţi treacă!
Santiago Cardona reuşi până la urmă să-l convingă pe tânărul său prieten să vină să împartă studioul cu el.
— N-o să te coste niciun ban, îi spuse el.
— 74 —
Şi Santiago era pictor. Cei doi tineri se cunoscuseră în La Lonja, unde fratele său Josep fusese coleg de an cu tânărul Pablo. Josep se îndeletnicea cu sculptura şi îl aprecia foarte mult pe prietenul său din Málaga, aşa că atunci când fratele său i-a spus că Pablo urma să împartă studioul cu el, i s-a părut o idee excelentă.
— Cum ţi se pare? îl întrebă Santiago când îi arătă camera sa.
Era vorba despre o încăpere mică în care va putea să
picteze şi să doarmă, cu o fereastră care dădea în zgomotoasa stradă numită Escudellers Blancs.
Studioul făcea parte dintr-un mezanin în care se găsea atelierul mamei prietenilor săi. Încăperea se afla la capătul unui şir de coridoare, în care dădeau celelalte camere destinate maşinilor şi lucrătoarelor însărcinate cu confecţionarea corsetelor. Împărăteasa, aşa se numea prăvălia, era o casă specializată în corsete de toate felurile, categoriile şi preţurile, cu „balene adevărate”, cum se spunea în reclamă. Unul dintre cele mai solicitate produse ale sale era cel denumit „corset igienic” care, fiind examinat de foarte ilustra Academie de Medicină şi Chirurgie din Barcelona, era făcut în mod special pentru perioada de sarcină şi pentru doamne delicate, şi care se putea găsi doar la Împărăteasa, cum îi plăcea să le amintească mereu clientelor sale patroana magazinului.
Mamei tinerilor i-a plăcut puştiul acela care părea timid, dar care a legat imediat conversaţie cu fetele care lucrau acolo şi care s-a interesat ce anume făceau acestea.
— Ei bine, nu mai avem ce discuta. Mama te simpatizează
foarte mult. Poţi să-ţi aduci lucrurile şi să te instalezi chiar acum, dacă vrei, îi spuse prietenul său Santiago.
— 75 —
14. Şi încă ce bună, părinte!
— Nu ne aflăm aici de plăcere, Pablo, ci de foame.
Asta îi spusese Benigna Caselles în noaptea când l-a dus la bordelul ei. Benigna lucrase într-o cofetărie înainte de a se dedica acelei afaceri. Provenea dintr-un sătuc din apropiere de Tremp şi plecase la Barcelona pe când avea şaisprezece ani, în căutarea unei alte vieţi. Trecuse multă vreme de atunci, îi spuse ea, dar lucrurile nu ieşiseră cum sperase ea.
Într-o zi, au venit doi bărbaţi în cofetărie care i-au propus să
o prezinte unui al treilea, extraordinar de bogat, care putea să-i ofere o slujbă interesantă. Convinsă că viaţa avea să i se schimbe, l-a urmat pe bărbatul acela până la Madrid.
Deodată, s-a pomenit închisă într-o casă, împreună cu alte fete obligate să se prostitueze. A lucrat doi ani sub constrângere până într-o zi când, cu ajutorul unui client, a reuşit să scape şi să se întoarcă la Barcelona.
A căutat fără succes o slujbă decentă. Atunci, şi-a dat seama că era curvă, că nu o făcea rău şi că, fie că-i plăcea sau nu, acela era un mijloc de existenţă. Avea douăzeci de ani, era frumoasă, bărbaţii îşi pierdeau minţile după ea şi, pentru prima dată, a descoperit că îşi poate alege clienţii. Era curvă, asta era clar. Dar nu o curvă de stradă, dintre cele încălecate precum căţelele pe maidane, pe digul maritim sau în orice cocioabă de mâna a doua. În Barcelona, erau mulţi orăşeni care o doreau şi o considerau pierzania bărbaţilor. Ea se gândea că aceia erau deja pierduţi, din moment ce apelau la ea. Dar avea nevoie de capital. S-a dus la preotul din parohie şi i-a cerut un împrumut.
— Îmi trebuie ca să pun pe picioare o afacere, părinte. O
să vi-i dau înapoi.
Şi după patru luni i-a restituit banii, cu o dobândă de zece la sută, pe care preotul nu i-o ceruse, dar ea s-a simţit obligată moral să i-o dea. Omul acela o făcuse o femeie liberă
şi, pe deasupra, nu îi pusese decât o singură întrebare:
— Este pentru o cauză bună, fiica mea?
— 76 —
— Şi încă ce bună, părinte: e pentru binele meu.
