— Într-una din zile, îţi voi picta un tablou frumos cu un pahar în mână, îi spuse Pablo lui Ángel, în vreme ce acesta poza pentru el şi se lua la întrecere cu o sticlă.
— Şi vei câştiga milioane!
— Nu poţi să nu te mai mişti, Ángel?
Nu putea. Nu degeaba i se spunea Patas. Îşi petrecea ziua cutreierând Barcelona în sus şi în jos, făcând comisioane pentru magazinul la care lucra împreună cu Ramón Raventós.
— Când o să vină prietenul tău? întrebă Pablo, desenându-l în continuare.
— Trebuie să pice, Pablo. Mi-am dat întâlnire cu el aici. I-am vorbit foarte frumos despre tine.
— Cine ştie ce i-oi fi spus!
— Adevărul, Pablo, adevărul. Că eşti un tip cu mult talent, dintre cei care merită să fie cunoscuţi. Şi prietenul meu o să-ţi placă. Este puţin cam chior, o să vezi, dar este scriitor şi poet.
— Şi cum zici că-l cheamă pe prietenul tău?
— Jaume Sabartés45; ţi-am mai spus: un mare poet.
Probabil că l-ai văzut la Els Quatre Gats.
— Nu-mi amintesc.
Prima impresie nu a fost bună. Când Jaume Sabartés intră
în atelier, lui Pablo i se păru un tip excesiv de mistic şi de introvertit. Apoi, vreo două comentarii ale tânărului de aceeaşi vârstă cu el despre desenele sale treziră interesul lui Pablo. „Da, poate că este un poet bun!”, îşi spuse el. Jaume Sabartés se simţi cucerit de Pablo din primul moment şi, cu toate că observă o oarecare reticenţă din partea pictorului, după primele clipe, amândoi purtară o conversaţie destul de 45 Jaume Sabartés Gual (1881-1968), poet spaniol, student la Şcoala de Arte Frumoase din Barcelona, unde a fost coleg cu Picasso, cu care a rămas prieten toată viaţa (n.tr.).
— 82 —
însufleţită. Tânărul acela din Málaga avea multe de spus cu penelul său. Ceea ce exista în studioul acela era ceva nou, era mult talent în mâinile şi în mintea acelui băiat.
— Eu, la început, am vrut să fiu sculptor.
— Şi de ce nu eşti?
— Din cauza ochilor. Sufăr de o boală care mă împiedică
să fac munci istovitoare. Iar sculptura este una dintre acestea.
Răspunsul acela i se păru o platitudine, dar nu i-l respinse. Adevărul e că purta nişte ochelari cu foarte multe dioptrii. Este într-adevăr un tip cu vedere slabă, se gândi Pablo.
— Bine, s-a făcut ora prânzului; cred că e momentul să
plec, spuse Sabartés.
Şi atunci i-a venit ideea; trecând prin faţa pictorului ca să-şi ia la revedere, făcu o plecăciune, tulburat fiind de forţa magică răspândită de ochii lui Pablo.
Acesta a fost cât pe-aci să izbucnească în râs.
— Cum ţi s-a părut? întrebă Ángel când Sabartés părăsi studioul.
— Bine, bine. Este un om care recunoaşte talentul.
Ángel izbucni în râs şi spuse:
— Bine, nu mai pozez! S-a isprăvit cu munca pe ziua de azi! Mergem la curve!
Ángel îşi dăduse întâlnire cu Raventós, Pallarés şi Sitwell pe Rambla de los Estudios, în faţa marilor magazine El Siglo, un edificiu de şapte etaje care ocupa patru numere pe Rambla. Era o clădire monumentală, construită de arhitectul Leocadio Olivarría şi comandată de un fabricant de cămăşi din Lérida. Magazinul acela, specializat în cămăşi şi mănuşi, era un motiv de mândrie pentru barcelonezi, căci reprezenta un splendid simbol al spiritului mercantil al oraşului.
— Aici se editează o revistă bilunară, îi spuse Ángel de Soto lui Pablo arătând clădirea, şi adăugă: Au desenatori
— 83 —
buni: Pellicer46, Padró şi Apel les Mestres47. Nu ştiu, poate că
te-ai putea oferi să colaborezi, Pablo.
— Cine o conduce?
— Eduardo Lustonó48.
— Nu ştiu, poate o să-i fac o vizită.
— Eu cred că e un lucru bun. Au bani, e de-ajuns să vezi clădirea, şi cred că plătesc bine, insistă Ángel.
Aşteptară. Pablo îţi scoase caietul şi creionul.
— Nu poţi sta locului nicicând?
