— Nicicând, răspunse Pablo fără ocolişuri, în timp ce, dintr-o singură trăsătură, desena doi copii care mergeau ţinuţi de mână de guvernanta lor.
— Te uiţi peste tot, de parcă ai căuta pe cineva.
— Ai nimerit-o, zise Pablo, fără să-şi ridice privirea de pe desen.
— Pe călcătoreasa ta?
— Cine ţi-a spus?
— Pallarés. Doar nu te-ai supărat.
— Nu.
— Cum era?
— Era femeia vieţii mele.
— Stai liniştit, Pablo. Vei mai avea şi altele, nu există
„femeia vieţii mele”.
— Poate a vieţii tale, nu, dar a vieţii mele, există. Tu, dragul meu prieten, eşti un autentic depravat.
— Păi, nu mi se pare, Pablo. Tu ai toate femeile pe care le vrei, răspunse prietenul său, fără să ia în seamă ultima frază. Şi ce dacă era un depravat? Ce altceva puteai fi la vârsta aceea?
— Nu, nu pe toate, Ángel; nu pe toate, spuse el melancolic.
— Uite, vin prietenii noştri.
46 José Luís Pellicer (1842-1901), desenator, ilustrator de cărţi şi ziare şi pictor spaniol (n.tr.).
47 Apel Ies Mestres i Oñós (1854-1936), scriitor, desenator, caricaturist şi muzician spaniol de origine catalană (n.tr.).
48 Eduardo Lustonó (1849-1906), dramaturg satiric, umorist şi jurnalist spaniol (n.tr.).
— 84 —
Pablo ascunse caietul.
— Şi vin cu dragul nostru Sitwell. Azi vom avea totul gratis. De unde o fi scoţând băiatul ăsta atâţia bani?
— Tatăl lui este bogat.
— Şi îşi aduce cu el dosarul, ca de obicei. Cred că ai putea să arunci o privire peste el, tu eşti idolul lui, Pablo. Vine pentru tine, poţi fi sigur de asta.
— Ştiu, ştiu. Dar e atât de prost!
— Nu-i chiar atât de prost, Pablo; nu desenează chiar aşa de rău.
— Asta-i adevărat. Desenează bine… doar că are două sute de ani de întârziere.
După ce se strânse tot grupul, se îndreptară spre o gheretă
mare cu răcoritoare de pe Rambla, la Fântâna Şuvoaielor.
Ghereta era un local fără pretenţii unde se servea orjad, anason cu apă din Fântâna Şuvoaielor, băuturi alcoolice amestecate cu sifon, cafea şi ape gazoase importate din Statele Unite. Localul avea o cafetieră expres pe care patronul o adusese de la Torino şi al cărei ţiuit se auzea pe Rambla de la un capăt la altul. Agustín Pons, care luase cu chirie ghereta aceea de răcoritoare de la primărie cu treisprezece mii de pesete pe an, se lăuda că serveşte peste patru mii de cafele pe zi.
— Ţi-am adus nişte desene, ultimele, şi aş dori să le arunci o privire.
— Mai încolo, Ricardo; mai încolo. Acum mergem să ne distrăm, răspunse Pablo.
După acea primă oprire, a cărei notă a plătit-o Ricardo Sitwell, au hotărât să meargă la Paralelo.
În urmă cu cinci ani, primăria prevăzuse amenajarea unui mare bulevard care urma să se unească la un capăt cu Şantierul Naval, iar la celălalt, cu piaţa Spaniei; dar era doar un proiect şi Paralelo era, în momentul acela, o imensă
terasă cu cafenele în aer liber, cu gherete de bâlci şi estrade artistice de music-hall şi café-concert răspândite haotic, unde un şuvoi de oameni se plimba într-o atmosferă de permanentă sărbătoare, veselă şi populară, spre uimirea locuitorilor din cartier, meseriaşi şi muncitori care nu aveau
— 85 —
timp să frecventeze sutele de localuri improvizate pentru distracţie. Paralelo era un paradis pentru pierde-vară, târgoveţi, artişti şi prostituate care umblau dintr-un local într-altul, amestecându-se într-un vacarm necontenit.
— Mi s-a spus că s-a deschis un local nou, cu o estradă cu scene pentru flamenco, fete dezbrăcate, showuri picante şi un tip deghizat în femeie, un transformist, care spune bancuri ce l-ar face să se ruşineze până şi pe un marinar, zise Ángel de Soto.
— Şi cum se numeşte localul?
— Colivia Catalană.
— Asta nu-i o bodegă? întrebă Ricardo.
