— A fost; dar patronul s-a săturat de marinari beţi şi de lume interlopă şi i l-a cedat unui andaluz care promite şi el chefuri. De altfel, are femei bune, frumoase şi ieftine.
— Să mergem mai întâi la Cafeneaua Circului Spaniol; e încă devreme, spuse Pallarés.
— Eu prefer să mergem la fraţii Napoleón49, zise Pablo.
— Unde? întrebă Ángel.
— La cinematograful de pe Rambla Santa Mónica.
— Acum o să te întorci iar pe Rambla? Ca să vezi ce?
Fotografii animate? O să te bagi într-o gheretă întunecoasă
ca să vezi cum ies oamenii de la liturghie şi vederi cu trenuri şi cu întreg oraşul?
— Cred că sunt filme noi ale lui Lumière.
— Pablo! Cum e posibil să-ţi placă cinematograful? Nu vezi că n-are niciun viitor? Este doar o noutate ştiinţifică de care lumea se va plictisi în curând.
— Ei bine, mie îmi place, insistă Pablo.
Invenţia aceea îl entuziasma pe tânărul pictor. Pablo asistase la prima reprezentaţie de fotografii animate la teatrul Principal, la scurt timp după ce sosise la Barcelona. În mai 1895, cu cinci luni înainte de mutarea familiei sale în oraşul 49 Fraţii Fernández, cunoscuţi sub numele comercial de fraţii Napoleón, au fost primii care au organizat la Barcelona proiecţiile cu noua invenţie a fraţilor Lumière (n.tr.).
— 86 —
acela, kinetoscopul lui Edison fusese prezentat într-o construcţie improvizată din piaţa Cataloniei. Reprezentaţiile erau scurte, iar filmele, numere de magie cu oameni care apăreau şi dispăreau din fotograme, spre uimirea şi entuziasmul lui Pablo şi al publicului, vederi din interiorul unui tren şi altele cu un subiect scurt, o tramă simplă şi scene comice. Mai târziu, a fost cumpărat un lot de filme franţuzeşti care rulau de mii de ori şi pe care publicul nu se mai sătura să meargă să le vadă: Ieşirea muncitorilor din fabrică, Sosirea unui tren, care îi făcea pe spectatorii îngroziţi să-şi părăsească fotoliile când vedeau locomotiva aceea care părea că vrea să iasă de pe ecran şi să-i facă praf.
Invenţia nu era sigură, pentru că filmele luau foc întruna.
Fraţilor Belio, care au fost, împreună cu fraţii Napoleón, primii proprietari comerciali de săli de cinematograf, le-a ars pavilionul pe care îl ridicaseră în Puerta de la Paz. Publicul a ieşit îngrozit din sala cuprinsă de flăcări. Dar noua invenţie era de neoprit şi fraţii Belio au reconstruit localul, pe care l-au transformat într-o nouă sală de mare succes: Cinematograful Belio. Acolo Pablo mergea în mod frecvent, atras de publicitatea care afirma că:
…acea minunată descoperire stârnea admiraţie în principalele capitale ale lumii. Nimeni nu ar fi crezut până acum că s-ar putea face fotografii animate după toate scenele de viaţă, în care să se poată vedea, cu toate detaliile şi în mărime naturală, vigoarea valurilor mării spărgându-se de stânci, sosirea unui tren cu toată viteza, străzi şi alei cu o mare circulaţie de trăsuri şi trecători, dansuri, şarje de cavalerie, portrete de persoane gesticulând şi, totuşi, asta a devenit o realitate.
Minunata descoperire a fotografiilor animate este în ziua de azi subiectul de conversaţie al persoanelor sensibile şi punctul de discuţie şi de studiu al oamenilor de ştiinţă al acestei minuni a secolului al XIX-lea.
— 87 —
Preţurile erau pentru toate gusturile şi buzunarele: loji, staluri şi primul nivel, trei pesete; gradene, staluri de la nivelul al doilea, o pesetă; jumătate de bilet, douăzeci de centime.
Uneori, şi ca reclamă publicitară, proprietarii sălilor includeau în josul programelor, următoarea completare:
„Acest spectacol, care este într-adevăr un important progres ştiinţific, este foarte vizionat în toate localităţile din Spania de către membri respectabili ai clerului şi persoane care poartă
doliu”.
— Eu mă duc şi după aceea vă aştept la Colivia Catalană, insistă Pablo, care nu voia să piardă noile fotografii animate.
— Mai bine la cafeneaua Sevilla, spuse Ricardo Sitwell.
Era clar că în după-amiaza aceea nu reuşeau să se pună
de acord.
— Dar la Sevilla sunt mereu cei din grupul Safrà50, umblând ca nebunii după dansatoarele de flamenco şi după
artistele lirice. Cu siguranţă că o să dăm peste Nonell şi Canals51 în primul rând de mese, dădu replica Manolo Pallarés.
— Bine, eu mă duc la cinematograf şi îmi spuneţi voi unde ne întâlnim, zise Pablo ca să pună capăt discuţiei.
În după-amiaza aceea, Pablo nu s-a dus nici la cafeneaua Sevilla, nici la Colivia Catalană. A petrecut ore întregi în cinematograf, văzând întruna filme, până la închidere.
Prietenii săi, după ce au plecat de la Colivia Catalană, şi ca să-şi omoare timpul, s-au îndreptat spre standul de Tir Naţional, unde un afiş enorm anunţa că înăuntru îşi puteau descărca nervii „trăgând asupra puilor de porumbei şi a iepurilor”. Raventós a fost cel care a nimerit cel mai bine cu puşca. Apoi, grupul l-a aşteptat pe Pablo la ieşirea de la cinematograf.
50 În catalană în original, Şofran, grup de pictori reuniţi la Barcelona prin anii 1890, datorită culorii şofranului care predomina în picturile lor (n.tr.).
51 Ricard Canals i Llambí (1876-1931), pictor, desenator şi gravor spaniol de origine catalană (n.tr.).
— 88 —
— Ţi-ai petrecut toată după-amiaza acolo, înăuntru?
Pablo era entuziasmat. Le-a povestit că văzuse bobinele de mai multe ori la rând. Nu erau imagini, ci filme scurte care povesteau istorioare, multe dintre ele într-adevăr amuzante şi ingenioase, le spuse el.
— Bine, acum mergem la casa de barrets52 ca să isprăvim cheful, zise Ángel, care era deja vizibil ameţit.
Grupul se angrenă din nou într-o ceartă, căci, pe când jumătate dintre ei erau de părere să meargă să le viziteze pe fetele de la Casa Burtoasei, cealaltă jumătate prefera să-i cheltuiască banii lui Ricardo Sitwell la Els Tres Llits53.
— Voi n-o cunoaşteţi pe Negresă; asta chiar că-ţi face nişte chestii impresionante, zise Pablo.
