— 93 —
menajamente, cu violenţa Minotaurului. Mişcările lui erau rapide, sălbatice şi neobişnuite, şi la fiecare asalt feroce, Carmen rămânea fără suflare. Apoi, o răsuci ca pe o păpuşă
de cârpă şi se năpusti asupra ei pe la spate, ca un taur furios ieşind în arenă în căutarea bucăţii de pânză roşie. „Nu pe acolo!”, strigă ea. Dar el nu luă în seamă niciuna dintre rugăminţile ei şi, dezlănţuit şi dintr-o singură izbitură, o pătrunse până când ea crezu că se rupe în două. Carmen izbucni în plâns, dar Pablo nu părea că o aude şi continuă cu cruzime, ca un picador în arenă, care îşi înfige suliţa în greabănul animalului, dorind să-i slăbească puterile.
Se ridică asudat, în vreme ce ea plângea ca un copil, se acoperea cu cearşaful şi îşi ducea o mână la partea trupului care o durea cel mai tare. Nici măcar nu-l privi: îşi afundă
capul în pernă, ascunzându-l, şi continuă să plângă.
Pablo îi aruncă pe pat câteva bancnote.
Ieşi în stradă, neştiind încotro să o apuce. Se simţea murdar, cu stomacul răvăşit şi cu senzaţie de vomă. Ce făcuse? Ce îi făcuse?
O porni fără ţintă, vrând să se piardă în mulţime.
— 94 —
17. Nonell
— Tocmai am săvârşit o teribilă nedreptate.
Pablo nu ştia de ce i-a spus asta lui Nonell.
Poate pentru că de ore întregi se învârtea pe străzi cu un zbucium şi o mânie care îi sfâşiau inima. Sau poate pentru că o văzuse pe scenă pe acea biată nenorocită încercând să
distreze toată acea şleahtă de degeneraţi care râdeau mai mult de ea decât de glumele ei.
Cert este că, după ce a dat mai multe ture fără niciun ţel, şovăind între a se întoarce ca să-i ceară iertare lui Carmen şi a se mai dărui încă puţin degradării, hotărî să intre la Aperitivul Bursei; o speluncă oribilă în care marinari murdari, lume interlopă şi câţiva orăşeni plini de bani în căutare de emoţii tari se distrau, insultându-le şi aruncându-le nenumărate obscenităţi veştejitelor artiste. Aperitivul Bursei era o speluncă infectă, întunecoasă şi îmbâcsită cu fumul a mii de ţigări. Pe mica estradă, o cântăreaţă borţoasă
vrednică de milă, îmbrăcată în jocheu şi aproape beată, încerca să dea glas, cu o voce răguşită, unui cântec dintre cele care l-ar fi făcut să roşească şi pe un sergent de carabinieri, în timp ce, clătinându-se, îşi scotea hainele de pe ea în vacarmul necontrolat al gloatei din sală.
Iar acolo era el, cel mai bun pictor din Barcelona; cu siguranţă, sosit recent de la Paris. Nu i-a fost greu să-l recunoască, stând singur la o masă pe primul rând. Cu părul său tuns în stil roman şi o cravată neagră înconjurându-i de trei ori gâtul, o jiletcă „fantezie” şi nişte pantaloni strâmţi, prinşi cu bumbi de încălţări, şi care l-ar fi înnebunit pe oricare sportsman. Stând acolo, Nonell avea aureola celui care fusese la Paris. Nimeni nu ar fi zis că este fiul unui fabricant de paste făinoase pentru supă, un tânăr care primea clienţii îmbrăcat în halat, vânzând fidea în prăvălia familiei, până când i-a spus tatălui său că treaba aceea nu era pentru el, că vrea să fie pictor. Acolo se afla acum pictorul mahalalelor, cel care prefera să picteze în
— 95 —
împrejurimile Barcelonei decât în aule; pictorul vieţii umile, al celor oropsiţi, al celor numiţi xinxes de fàbrica54, al oamenilor din popor, din piaţa Boquería, al celor diformi fizic, al înapoiaţilor mintali, al cretinilor. Maestrul distorsiunii caricaturale şi cel care se opunea picturii echilibrate şi convenţionale. Cel mai bun dintre toţi pictorii.
Şi Nonell îl văzu şi îi făcu semn să se aşeze la masa lui. Cei doi se prinseră cu înflăcărare în conversaţie.
— În această privinţă, suntem la fel, Pablo. Datorită tatălui meu, şi eu sunt pictor. Amândoi am fost elevi proşti şi am pierdut orele de curs, mâzgălind cărţile şi caietele cu desene şi neacordând atenţie nesuferitelor de matematici. Amândoi i-am dezamăgit, al meu voia ca eu să mă dedic afacerii familiei, vânzând paste făinoase în prăvălia de pe Baja de San Pedro, dar eu nu eram făcut să stau în prăvălie. Trebuie să-i fiu recunoscător că a fost de acord ca eu să mă dedic desenului şi să devin un pictor bun, căci nu puteam fi comerciantul la care visase el. La doisprezece ani, îmi plătea deja lecţiile de desen la academia pe care o avea Josep Mirabent55 pe strada Montcada.
— Eu n-am învăţat nimic în La Lonja şi încă şi mai puţin la Madrid, zise Pablo.
— Nici eu. Şi foarte puţin la academia particulară a lui Gabriel Martinez Altés56, pe care sărmanul meu tată mi-a plătit-o. Omul acela originar din Tortosa avea ambiţia ca eu să ajung un pictor de gen, la fel ca Moreno Carbonero.
Povestea îi era cunoscută lui Pablo. Da, într-adevăr, aveau vieţi paralele.
— Graner a fost altceva, cu el chiar că am învăţat. Apoi, în La Lonja, m-au respins de trei ori. Când în sfârşit am reuşit să intru, ştii care a fost comentariul ilustrului nostru 54 În catalană în original, lămpi cu petrol (n.tr.).
55 Josep Mirabent i Gatell (1831-1899), pictor şi decorator spaniol de origine catalană, profesor la Şcoala de Arte Frumoase din Barcelona (n.tr.).
56 Gabriel Martinez Altés (1861-1932), pictor academist spaniol, profesor la şcoala sa particulară de desen din Barcelona (n.tr.).
— 96 —
profesor Antoni Caba57?
— Nu.
— Că nu voi face niciodată nimic bun.
— Bine, dar ai dovedit că se înşela.
— Dar nu mi se iartă, Pablo. Toţi vor culori ţipătoare şi subiecte pe înţelesul tuturor minţilor. Pictura mea nu se vinde, se spune că sunt respingător. Îţi vine să crezi?
Respingător!… De parcă pictura ar fi ceva care trebuie să fie pe placul imbecililor! Se spune că găsesc mai multă
satisfacţie în teme, decât în formă. Dar eu caut, Pablo; sunt în căutare. Pentru mine, forma este tot atât de importantă ca şi tema. Ce altceva pot picta decât mizeria? Ăsta-i un oraş ca vai de lume. Uită-te la orăşenii ăştia de doi bani batjocorind-o pe nenorocita aia de pe scenă! spuse el arătând spre estradă.
Şi ceilalţi de colo, zise arătând spre un grup de jerpeliţi în uniformele lor vărgate. Soldaţii ăia zdrenţăroşi, săraci lipiţi pământului, au scăpat fugind din Cuba şi acum sunt aici, uitaţi de toţi, neavând niciun căpătâi, în spelunca asta împuţită, la umbra unei sticle… Un critic a spus că nu există
vreun bun orăşean care să se apropie de tablourile şi desenele mele, pentru că, deşi am o personalitate puternică, inspiraţia mea este detestabilă, din pricina insistenţei mele pentru temele respingătoare.
— Nu pictăm ca să împodobim pereţii. Pictăm stări sufleteşti. S-a isprăvit cu moda de a picta nimfe sub clar de lună sau tinere cu părul blond cântând la pian. Suntem înconjuraţi de imagini în care predomină mizeria cea mai abjectă, de fiinţe abătute, dărâmate, abrutizate. Ar trebui să
pictăm într-o singură culoare. În culoarea tristeţii şi a degradării,
în
