viziteze oraşul acela!
— Dar nu-mi câştig traiul, Pablo. În pofida expoziţiilor de la Sala Parés şi a participării la a IV-a Expoziţie de Arte Frumoase, nu-mi câştig traiul. Când au fost pierdute coloniile din Antile şi din Filipine, a trebuit să mă întorc. Eu trăiam la Paris cu puţinul pe care mi-l trimitea tatăl meu.
Dar vremurile nu mai erau bune pentru afacerea lui, ştii şi tu, afurisitul ăla de război şi devalorizarea monedei m-au silit să revin în ţară. Am sosit curând după dezastrul naval de la Cavite67. După aceea, în ţara asta, totul a început să meargă
prost. Uită-te la ei, spuse, arătând spre soldaţi, sunt mărturia vie a dezastrului. S-au întors bolnavi, învinşi, umiliţi, iar barcelonezii le întorc spatele.
66 Kees van Dongen (1877-1968), pictor olandez, naturalizat francez, reprezentant al curentului fauvist (n.tr.).
67 Confruntare din data de 1 mai 1898 în golful Manila între forţele navale ale Statelor Unite ale Americii şi cele spaniole, din cadrul războiului hispano-nord-american, în urma căruia Spania a pierdut Cuba şi celelalte colonii din Marea Caraibilor (n.tr.).
— 100 —
Tornem de batalles, venim de la guerrai no portem armes, pendons ni clarins;vençuts en la mar i vençuts en la terra,som una desferra…68
Aşa recită Nonell, amintindu-şi versurile acelea de Joan Maragall din al său Cant del retorn69.
Da, oropsiţii aceia care se distrau la Aperitivul Bursei purtând încă ponositele lor uniforme militare vărgate, lipsiţi de mijloace să se întoarcă la casele lor, hoinărind pe străzile Barcelonei ca nişte morţi în viaţă, cântând la diferite instrumente în schimbul unor monede sau întinzând pe jos drapelul bicolor pe care îl aduseseră cu ei din teritoriile de peste mări.
Nonell vorbea cu o nesfârşită compasiune faţă de toţi aceia şi despre sărmana nefericită însărcinată care, pe o estradă, executa un număr jalnic, spre amuzamentul clienţilor neciopliţi, despre târfele care aţipeau de oboseală pe tejghele şi la mesele din localul Aperitivul Bursei. O compasiune care lui îi lipsise în noaptea aceea. Pablo se întristă.
— Tocmai am săvârşit o teribilă nedreptate.
— Păi, fă în aşa fel încât să-ţi fie iertată, Pablo; dacă încă
mai ai timp.
Nu răspunse, dădu paharul pe gât şi hotărî că prietenul său avea dreptate.
— Merg la Els Quatre Gats. Mă însoţeşti?
— Mai întâi, trebuie să obţin iertarea.
68 În catalană în original, Ne întoarcem din bătăli , venim de la război / şi nu purtăm arme, drapele şi nici trompete; / învinşi pe mare şi învinşi pe uscat, /
suntem ce a mai rămas... (n.tr.).
69 În catalană în original, Cântec de întoarcere, al poetului spaniol de origine catalană Joan Maragall i Gorina (1860-1911), considerat unul dintre părinţii poeziei moderne catalane (n.tr.).
— 101 —
18. Marta Planas
Marta Planas a plecat de la bordel foarte târziu în noapte.
Prima ei intenţie a fost să se îndrepte către locuinţa ei sărăcăcioasă de pe Cotoners, o străduţă îngustă în care lumina zilei ajungea cu mare greutate; dar, când ajunse pe strada Avinyó colţ cu Fernando, hotărî să se abată spre stânga. Atelierul tatălui ei era foarte aproape, la câţiva metri, tot pe o stradă îngustă şi fără lumină: Remei. Acolo se născuse ea.
Era o casă mică cu două nivele, în care, în cel de jos, se afla atelierul de confecţionat saltele, iar în cel de sus, locuia familia: tatăl şi cele cinci surori ale ei. Trei încăperi mici, două pe care şi le împărţeau fetele şi alta mai mică, ocupată
de tatăl lor. Un loc minuscul unde fuseseră fericite cu foarte puţin până la moartea mamei lor, când Marta avea şase ani.
Ea era copila cea mai mică din casă şi lumina ochilor tatălui ei. Dar, când mama ei a părăsit această lume, totul a mers din ce în ce mai rău.
Tatăl ei muncea întruna, scărmănând lâna, legând nodurile care ţineau umplutura să nu se deplaseze, cosând în stil englezesc cu un ac triunghiular sau făcând ullets70 cu maşina manuală, muncind şi iar muncind la saltele pentru ca, până la urmă, să nu se poată ajunge cu banii aproape niciodată, cât de cât lejer, până la sfârşitul lunii. Ea şi surorile ei îl ajutau, vânturând lâna pe acoperiş, spălând-o şi fierbând-o, în timp ce dădeau adevărate lupte câmpeneşti aruncându-şi, printre hohote de râs, ghemotoace de lână sub privirea binevoitoare a tatălui lor.
— Fetelor, la treabă! O să murdăriţi lâna, spunea el.
Francisco Planas moştenise afacerea de la tatăl său, o afacere proastă. Dar nu ştia să facă altceva, prizonier într-o meserie pe care o învăţase de mic.
Dar o nenorocire nu vine niciodată singură şi, când a 70 În catalană în original, burleţi (n.tr.).
— 102 —
murit soţia lui, afacerea a început să meargă prost; primea din ce în ce mai puţine comenzi. Deşi avea renumele de a fi cel mai bun confecţioner de saltele din Barcelona, oamenii săraci nu le cumpărau sau nu le dădeau la reparat, iar orăşenii bogaţi preferau să le comande la noile prăvălii la modă din cartierul Ensanche al Barcelonei sau să le aducă
din străinătate.
Când Marta a împlinit cincisprezece ani, a hotărât să nu mai sufere niciodată de foame, dar nu ştia cum să o facă.
Şi într-o zi, un bărbat a intrat în atelierul tatălui ei, cu bunele sale maniere, cu uşurinţa lui de a-şi câştiga simpatia şi cu un zâmbet permanent care a fermecat-o din prima clipă. Era bine îmbrăcat, zicea că este agent de bursă şi, de asemenea, că se îndrăgostise nebuneşte de ea.
Marta s-a lăsat cucerită de bărbatul acela minunat care o ducea la spectacole de teatru şi la cafenele.
— Nu-mi place băiatul ăsta. E ceva în zâmbetul lui care numi place. Ai grijă ce faci, Marta.
Tatăl ei avea dreptate. Flăcăul a lăsat-o însărcinată şi apoi a dispărut.
Iar ea a făcut acelaşi lucru. Şi a fost o greşeală, pentru că, era sigură, tatăl ei ar fi iertat-o. Dar ea, nu; Marta nu şi-a iertat-o şi, într-o zi, fără să-şi ia rămas-bun, şi-a strâns puţinele lucruri şi a plecat de acasă, lăsând un bilet pentru tatăl şi surorile ei.
