A găsit de lucru într-o bombonerie de pe Paseo de Gracia.
Doamna Rius era văduvă şi s-a purtat frumos cu ea. Poate prea frumos, s-a gândit Marta când a intrat ca vânzătoare în localul acela atât de distins, unde bărbaţii importanţi din oraş veneau să cumpere cutii cu bomboane pentru soţiile şi iubitele lor.
Dar Marta nu a întârziat să-şi dea seama că doamna Rius nu era femeia cucernică şi amabilă care pretindea că este.
Bomboneria era paravanul unei afaceri mult mai rentabile pentru patroana ei. Rolul său consta în a furniza domnilor eleganţi tinere pentru clipele lor de răgaz şi de relaxare. Dar, cu o fiică de câteva luni în braţe, nu mai era cale de întoarcere; ori consimţea la exigenţele doamnei Rius, ori
— 103 —
ajungea pe drumuri.
— Este vorba de domni eleganţi şi discreţi. Asta vor şi ei, amabilitate şi discreţie, iar tu eşti o fată foarte drăguţă.
A lucrat pentru ea vreme de doi ani, suportând bătrâni băloşi sau impotenţi care îşi făceau iluzii cu o fată de optsprezece ani, timorată şi lipsită de experienţă.
— Te descurci foarte bine. Ei sunt încântaţi. Eşti atât de dulce, atât de plângăcioasă şi atât de inocentă! I-ai fermecat!
Dar ea nu voia să farmece pe nimeni. Plângea cu adevărat.
Plângea pentru ceea ce devenise viaţa ei, încălzindu-le patul tuturor acelor bătrâni importanţi care, după ce se răcoreau cu ea, se îmbrăcau în haine de gală şi îşi însoţeau nevestele la Opera Liceo sau se împăunau pe la reuniunile Ministerului Dezvoltării Naţionale a Muncii sau prin consiliile de administraţie ale Băncii Hispano-Coloniale.
Într-o zi, când stătea aplecată pe o bancă de rugăciune din bazilica Santa María del Mar ca să-i ceară lui Dumnezeu să o ajute, i s-a schimbat viaţa. Femeia aceea, după ce trecuse pe la cutia milei, s-a apropiat de ea. S-a aşezat alături şi au stat de vorbă.
— Nu pot să schimb ceea ce eşti deja. Dar, dacă vrei, de-acum încolo vei lucra pentru tine.
Şi aşa a început munca ei la Casa Benigna. De acum încolo, nimeni nu mai avea să-şi însuşească şaptezeci şi cinci la sută din câştigul ei. Banii vor fi pentru ea; toţi banii, în afară de ceea ce îi revenea din cheltuielile comune ale casei.
— De altfel, toţi bărbaţii sunt la fel. Dacă ştii cum să o faci, se mulţumesc cu foarte puţin şi, pe deasupra, sunt încântaţi.
Trebuie să le-o iei înainte, să nu le dai posibilitatea să aleagă
ei. Pe de altă parte, e atât de neînsemnat ceea ce primesc la ei acasă din partea nevestelor lor habotnice şi temătoare, încât or să creadă că au fost cu tine la Paris.
Benigna avea dreptate.
Marta nu se mai gândi la felul în care îşi petrecuse viaţa şi ce devenise ea. Îşi apropie mâna de uşa de la intrarea în atelierul tatălui ei şi o mângâie. Ea agonisea bani pentru fiica şi pentru toţi ai ei; după ani de muncă, dispunea de o sumă
frumuşică. Încă vreo câţiva ani şi va lăsa totul baltă. Se va
— 104 —
întoarce şi îi va cumpăra tatălui ei maşinării noi sau, şi mai bine, îl va retrage din activitate şi va căuta ca şi surorile ei să
ducă o viaţă mai bună. Asta va face, îşi spuse ea, îndepărtându-se înspre locuinţa ei.
Şi atunci îl văzu.
Poate un ultim client, se gândi ea. De ce nu? Nu era încă
târziu în noapte şi îi mai putea acorda o oră.
Un ultim client şi, după aceea, acasă la micuţa ei.
Ceea ce nu ştia Marta era că avea să fie ultimul din viaţa ei.
— 105 —
19. Un imbecil fără pereche
Pablo nu putu să-şi ceară iertare. Carmen plecase deja.
— E târziu, fiule. Du-te acasă, îi spuse Benigna somnoroasă când îi deschise uşa tânărului. Prietenii tăi au plecat deja demult, iar fetele, de asemenea. Mă rog, a rămas Negresa, dar pentru ziua de azi, ţi-o fi de-ajuns. Şi repetă: Du-te acasă.
El nu voia să fie cu Negresa; el o voia pe Carmen.
Benigna văzu neastâmpărul băiatului, dar nu îl întrebă
nimic. Ceva i se întâmplase cu fata cea nouă, de asta era sigură; dar tot nu-l întrebă. Benigna voia să doarmă. Artiştii ăştia tineri nu se odihnesc, oare, niciodată?
Pablo făcu stânga împrejur şi coborî scările, fără să-şi ia la revedere. Hotărî să treacă pe la Els Quatre Gats.
— Am crezut că te-ai rătăcit. Ce s-a întâmplat? Te-a speriat cea nouă? Prietene, pari o nălucă, îi spuse Pallarés când Pablo se aşeză la masă.
Nu răspunse. Erau cu toţii acolo, mai puţin Ricardo Sitwell.
— Puştiul a şters-o cu o criză de tuse care aproape că l-a dat gata. Cred că Negresa i-a făcut ce i se cuvenea, spuse Soto.
— Omul ăsta-i pe moarte; într-una din zilele astea ni se prăpădeşte, afirmă Pallarés.
