din Barcelona, mutilată înfiorător.
Îl chemă în biroul său pe responsabilul cu faptele diverse şi îi ceru toate informaţiile de care dispunea. Potrivit poliţiei, tânăra găsită moartă răspundea la numele de Marta Planas şi îşi exercita meseria într-un apartament din strada Avinyó.
Apoi, îi relată toate amănuntele.
O crimă aidoma celei din ’90, se gândi Manent, făcând apel la memorie. Da, şi-o amintea perfect. Intrase de curând la ziarul La Vanguardia şi directorul le dăduse sarcina, lui şi colegului său Osorio, să investigheze o crimă: o prostituată
fusese ucisă în mod sălbatic. Ştirea despre acea oribilă
întâmplare fusese publicată, dar nu şi celelalte două
asasinate care se produsese după câteva zile, având caracteristici similare. Cineva dăduse ordin să nu li se facă
publicitate. Trei prostituate ucise în mod sălbatic. Şi de atunci trecuseră nouă ani.
Ştirea aceea trebuia să ocupe prima pagină din ediţia de a doua zi. Povestea, se gândi el, se întâmpla din nou.
Liberto Manent hotărî să meargă personal la secţia de poliţie cu un fotograf de la ziar, ca să culeagă mai multe informaţii despre întâmplarea aceea.
Fonte încercă să scape de el, dar jurnalistul acela era greu de dat la o parte. Îi răspunse la fiecare întrebare cu informaţiile de care dispunea şi care nu erau prea multe.
— V-aş fi recunoscător dacă aţi da ştirea cu obiectivitate şi fără comentarii alarmante, îi atrase inspectorul atenţia.
— Nu vă faceţi griji. Lucrez la un ziar care tratează ştirile cu seriozitate şi numai după ce au fost verificate, răspunse Manent, vârându-şi însemnările în buzunar.
— Nu ştim nimic despre asasin; facem cercetări în
— 112 —
anturajul fetei, răspunse Fonte atunci când Manent îl întrebă
dacă au vreo idee în această privinţă.
— 113 —
22. Cutia
În dimineaţa aceea, Pablo se trezi târziu şi se apucă să
deseneze o scenă portuară de pe cheiul cărbunelui: cargoboturile erau ancorate la dană, cu muntele Montjuic drept fundal; îşi petrecu timpul încercând să dea umbre şi să
înzestreze desenul cu perspectivă.
Înainte de asta, îşi căută cuţitul şi nu îl găsi. Răscoli pe masă, unde dracu’ lăsase cuţitul? Nu găsi niciunul dintre caietele sale pregătitoare pentru un tablou mare a cărui temă
era bordelul Benignei. Ideea i se învârtea de ceva vreme în cap şi le făcuse destul de multe schiţe fetelor. Dimineaţa începe prost, se gândi el. Afurisiţii lui de prieteni îi răscoleau mereu peste tot şi cine ştie unde or fi băgat, în toată
harababura aceea de tablouri, hârtii, pensule şi troace, lucrurile pe care le căuta el acum.
Una dintre fetele de la atelier bătu la uşa studioului său şi Pablo îi dădu permisiunea să intre.
— Cineva a adus cutia asta pentru tine.
— O cutie?
— Da. Era un copil şi, după cum se pare, i-a dat-o un marinar, cerându-i să ţi-o aducă.
— Las-o pe pat; o s-o deschid mai târziu.
— Ce faci?
— Un desen pornind de la nişte schiţe pe care le aveam în caietul meu.
— E foarte frumos, dar puţin cam întunecat.
— Tu aşa crezi?
— Da, dar, bineînţeles, eu nu înţeleg nimic.
— Ştii? Cred că ai dreptate… Cum ţi se par astea? spuse el arătându-i alte desene pe care le avea într-un dosar.
Era o serie de desene având ca temă litoralul Barcelonei, dana şi scene cotidiene ale vieţii din port.
— Ţi-am mai spus, foarte frumoase, dar întunecate.
— Atunci, aşa o să le numesc: desene întunecate, hotărî Pablo.
— 114 —
