Fata zâmbi şi apoi ieşi, lăsându-l să-şi termine desenul.
Pablo îl isprăvi după o jumătate de oră. Era mulţumit. Era un desen bun. Tocmai voia să plece să ia micul dejun, când îşi aminti de cutia pe care i-o lăsase fata pe pat.
Era mică şi învelită într-o hârtie ordinară, maro. O
deschise curios.
Pablo se sperie văzând conţinutul şi când mâinile i se umplură de sânge. Tresărind, lăsă să-i cadă cutia, răsturnând fără să vrea conţinutul pe podea. Ce era asta?
Părea un organ. Îl ridică agitat şi îl puse la loc în cutie. Dacă
asta era o glumă, i se păru de cel mai prost gust. Cine putea să-i trimită aşa ceva? Apoi, cercetă cutia. Chestia aia nu aparţinea unui animal. Era un organ uman! Părea o bucată
de ficat sau rinichiul unei fiinţe umane!
Ieşi pe culoar şi se îndreptă spre atelier.
— Cine zici că a adus cutia?
Fata se sperie văzându-l pe tânăr atât de zbuciumat şi de nervos.
— Un copil.
— De multă vreme?
— Mă rog, ţi-am adus-o de cum am primit-o. S-a întâmplat ceva?
— Încotro a apucat-o copilul? Cum arăta?
— Nu ştiu încotro a luat-o. Mi-a spus că e pentru Pablo, pictorul, şi mi-a lăsat cutia. Eu am întrebat din partea cui şi mi-a răspuns că de la un marinar, că o să ştii tu de la cine.
Asta-i tot. Copilul a deschis poarta şi a plecat. S-a întâmplat ceva, Pablo?
— Nimic, nimic. Nu se întâmplă nimic.
— Parcă ai fi văzut o nălucă.
Pablo ieşi în stradă fără să spună nimic. Înaintă câţiva metri pe strada Escudellers, îndepărtându-se de atelier. La ora aceea, era ceva forfotă pe stradă, dar niciun copil. Ce spera el să găsească?
— Ce faci, Pablo?
— Dar tu?
— Veneam să te iau ca să mergem să desenăm, când am aflat ceva oribil, spuse Pallarés. Cauţi pe cineva? Ai pierdut
— 115 —
ceva? Parcă ţi-ai ieşit din fire, ce ţi s-a întâmplat?
— Vino, să mergem la mine în studio; vreau să-ţi arăt ceva.
— Şi eu vreau să-ţi spun ceva. S-a întâmplat ceva înspăimântător, Pablo; oribil.
Pallarés îi relată ştirea. Nu se vorbea despre altceva în toată zona veche a oraşului.
— Şi e vorba despre Marta, Pablo. A fost ucisă aşa cum ţi-am spus. O barbarie! Cine a putut săvârşi o crimă atât de înfiorătoare?
— Şi zici că-i lipsea un organ?
— Aşa se spune, Pablo. Mă rog, oamenii comentează multe lucruri. Ştii bine că atunci când se întâmplă ceva asemănător, tuturor li se trezeşte imaginaţia.
— Nu e imaginaţie, Manolo.
— Ce vrei să spui?
Pablo îi arătă cutia pe care o lăsase lângă instrumentele de pictură.
— Uită-te înăuntru, Manolo. Uită-te înăuntru, zise Pablo cu glas scăzut şi adăugă, în vreme ce prietenul său se apropia de cutie: Tocmai mi-a fost adusă în urmă cu aproape o oră. Un necunoscut i-a dat-o unui puşti pentru mine.
— Ce-i asta?
— Cred că este al Martei. Cred că este…
— Sfinte Dumnezeule! Ce oroare! Dar… cum?… Cine a fost în stare…? Nu îşi găsea cuvintele.
— Se pare că un marinar i-a dat-o unui copil să mi-o predea mie.
— Un marinar?
