— Unde-ai fost? întrebă Raventos.
— Pe-aici. Mă duc şi eu acasă.
— Te însoţesc, spuse Pallarés.
Ieşiră din local, fără să-şi ia la revedere de la nimeni. La altă masă erau cei din grupul Şofranului discutând despre El Greco. Rusiñol punea cel mai mare entuziasm în conversaţie.
— Ea era, îi spuse Pablo lui Pallarés când ieşiră în stradă.
— Călcătoreasa ta?
Pablo dădu din cap afirmativ.
— Ştiam eu că s-a întâmplat ceva… Când mi-a spus Benigna că ai plecat, am ştiut că s-a întâmplat ceva. Dar, ca
— 106 —
să vezi, ce mai întâlnire! Pallarés rămase tăcut. Te simţi bine?
— Nu.
— Vrei să rămâi singur?
— Nu.
— Te însoţesc acasă.
Pallarés jucase întotdeauna rolul fratelui mai mare, dar, de data asta, nu ştia ce să-i spună.
— Am căutat-o atâta vreme, fără să mi-o pot scoate din cap, visând la ea şi… Pablo nu-şi continuă fraza.
— Mă rog, fata e târfă, dar asta cu ce schimbă lucrurile?
— Cum adică nu schimbă lucrurile?
— Vreau să spun… mă rog, nu ştiu ce vreau să spun, Pablo. Nu ştiu, într-adevăr, nu ştiu.
— Păi, nu mai spune nimic.
Dar Pallarés continuă:
— Bine, vreau să zic, ce ştii tu de fapt despre ea? Te-ai întrebat cu adevărat de ce o face? Crezi că toate acele biete nefericite se află acolo de plăcere? Le este foame, Pablo; foame. Poţi înţelege asta? Tuturor le este foame în afurisitul ăsta de oraş; tuturor, în afară de câţiva ticăloşi care îi ucid prin înfometare pe toţi ceilalţi, repetă Pallarés ca un pisălog.
De ce pictăm, Pablo? De ce pictăm? Ca să le împodobim pereţii tuturor acelor orăşeni de rahat? Eu nu, Pablo. Dacă-i aşa, rămân la mine în sat să-l ajut pe tatăl meu, care se omoară muncind şi nimeni nu-şi va aminti de numele lui după ce nu va mai fi. Vrem să schimbăm lucrurile cu ceea ce credem într-adevăr că ştim să facem.
— Eu nu vreau să schimb nimic. Ce-or să schimbe nişte mâzgălitori ca noi?
— Atunci, de ce nu te ocupi cu ce face Carbonero? De ce nu le dăm ascultare profesorilor noştri? De ce acest neastâmpăr care ne sfâşie sufletul? O să-ţi spun eu de ce.
Pentru că lumea are nevoie de o nouă perspectivă, de un ton nou, de o culoare nouă, de o nouă geometrie. Pentru că
lumea merită şi cere să fie desenată cu o altă formă, cu o linie diferită, pentru a exprima sentimente şi emoţii noi.
Pentru că centrul şi alcătuirea lumii sunt în schimbare. Nu
— 107 —
mai putem picta ca Rafael sau ca Velázquez. Revendicăm un nou mod de a vedea lumea, pentru că începe un secol nou care va fi cumplit.
— Nu ştiam că eşti teoretician şi ghicitor, spuse Pablo ironic.
— De fapt, nici eu nu ştiu ce vreau să spun. Dar ceva îmi este foarte clar din momentul în care te-am văzut, chiar din momentul în care am văzut ce eşti în stare să faci cu mâinile tale. Pablo, tu vei fi Dumnezeu, asta o ştim cu toţii. Aşa că fă
bine şi nu o mai judeca pe acea biată târfă care sunt sigur că
te iubeşte. Fă bine şi priveşte lumea sub toate înfăţişările ei şi picteaz-o, cu tot ce are ea mai cumplit şi mai omenesc, ca să putem vedea cu toţii. Exaltarea pusese stăpânire pe chipul lui Pallarés, care îşi ieşise complet din fire. Şi acum, mă duc acasă, pentru că sunt supărat foc pe tine, şi tu, descurcă-te cum poţi! Uneori mi se pare că eşti un imbecil fără pereche!
Şi Pallarés îi întoarse spatele şi se îndepărtă, lăsându-l pe Pablo singur, în mijlocul străzii.
— 108 —
20. Un măcel
Trupul Martei Planas a fost găsit fără suflare în piaţa Milans, secătuit de sânge după douăzeci şi cinci de lovituri de pumnal. Cel care a anunţat crima a fost un tânăr care muncea ca barcagiu pe cheiul pescarilor din Barceloneta.
Tânărul, Emilio Bordons, se trezise la ora obişnuită, foarte devreme, şi se îndrepta spre locul lui de muncă când, ajungând în piaţă, a dat peste cadavru.
Abel Fonte, şeful poliţiei, însoţit de doi agenţi şi de un medic legist, se înfăţişă la locul faptei.
