— La mine în sat, aerul este curat şi mâncarea, excelentă.
Cred că o schimbare de atmosferă îi va prinde bine lui Pablo.
Ce părere aveţi? încheie Manolo după o bună bucată de vreme, încercând să-l convingă pe don José.
Bătrânul profesor şovăia, în timp ce Manolo nu înceta să
vorbească.
— Părinţii mei vor fi încântaţi ca Pablo să petreacă o bună
bucată de vreme la Horta de Sant Joan. Vă asigur că nu va fi niciun deranj; la urma urmelor, pentru tot ce aţi făcut dumneavoastră pentru mine, nici n-aş avea cum să vă
răsplătesc. Ce spuneţi, don José? Dar dumneavoastră, doña María?
Cei doi soţi încuviinţară. Poate că Manolo avea dreptate şi ceea ce îi trebuia puştiului era o schimbare de atmosferă care să-i întărească trupul şi spiritul. Da, poate că nu era o idee rea să petreacă o bună bucată de timp în satul lui Pallarés.
— Bine, fiule. Sunt de acord; eşti cel mai bun prieten pe
— 68 —
care îl poate avea Pablo.
— Mulţumesc, don José. Veţi vedea! O să vi-l aduc înapoi ca nou!
— 69 —
12. Lumi noi
Barcelona, 1899
Lui don José nu îi venea să creadă ce aude. Pablo, de la întoarcerea sa în februarie, nu mai era acelaşi om. Avusese timp să se acomodeze după revenirea de la Horta de Sant Joan cu prietenul său Manolo Pallarés, amânând confruntarea aceea despre care ştia că avea să se întâmple mai devreme sau mai târziu. Pablo urma să împlinească
optsprezece ani, dar don José vedea cum, după acele îndelungate opt luni de absenţă, puştiul îi scăpa de sub control. Don José avea peste şaizeci de ani şi nu ştia cum să
traverseze acea prăpastie care îl despărţea de fiul său şi care, în ultima vreme, începuse să se adâncească şi mai mult. Don José ştia că Pablo nu îl va mai lua niciodată în seamă.
— Cum adică refuzi să te înscrii în La Lonja? Şi ce vei face?
— Voi picta.
— Fiule, nu eşti încă format; practic, îţi lipsesc studiile şi habar n-ai cum trăieşte un adult. Eu am visat pentru tine…
— Ştiu ce aţi visat pentru mine, tată, îl întrerupse Pablo, dar asta n-are nicio legătură cu visurile mele.
— Şi care sunt acelea, Pablo? Spune-mi, cum pot să te ajut?
Nu putea. Pablo ştia că nu putea. Trebuia doar să aibă
încredere în el. Dar cum să-i spună să facă asta, de vreme ce ideile sale erau atât de diferite?
— Nu te înţeleg, Pablo; nu te înţeleg, zise don José ca răspuns la tăcerea fiului său. Păstră şi el tăcerea, cu capul în jos, şi apoi adăugă: Eşti foarte înzestrat, fiule, ai un talent extraordinar; un talent care îţi va permite să amplifici sensul şi conceptul de frumuseţe.
— Frumuseţea? Pentru mine, este un cuvânt lipsit de sens, pentru că nu ştiu de unde îi vine semnificaţia şi nici încotro se duce.
— Am văzut tot ce ai făcut în ultimul timp şi, cu toate că
— 70 —
nu înţeleg, ştiu că eşti bun, ai putea canaliza toate aceste…
— Într-un mod academic?
— Mă rog, nu ştiu. Am putea discuta; întotdeauna am discutat totul amândoi.
— Dumneavoastră aţi văzut ce se face la Barcelona?
— Te referi la ceea ce fac prietenii tăi, artiştii boemi? Nu, n-am văzut. Dar ăia nu sunt pictori, Pablo. Nu poţi să pictezi ducând o viaţă dezordonată, petrecându-ţi ziua stând la taifas prin baruri şi vizitând bordelurile. Mai mult de jumătate dintre ei sunt bogaţi care pierd timpul pictând, călătorind la Paris, amăgindu-se că sunt realizatori de afişe de proastă calitate. Asta nu-i un lucru serios, Pablo. Ei şi-o pot permite, pentru că aproape toţi sunt bogaţi. Dar tu… nu te vor accepta niciodată. Nu faci parte din lumea lor. Eşti sărac şi andaluz; acum, toţi te linguşesc şi nu mă îndoiesc de asta, pentru că pictezi mai bine decât ei toţi. Cât va dura asta? Eu cred că trebuie să te pregăteşti, să cauţi o cale cuviincioasă care să-ţi permită să trăieşti din talentul tău şi, pe de altă parte…
— Nu, tată. Asta s-a terminat. Vreau să mă desprind de tot. Eu nu pot picta ca prietenii dumneavoastră. Ceea ce vreau eu, tată, este să mă desprind de pictura care se face acum; ceea ce doresc eu este să o distrug. Vreau ceva mai direct, mai feroce, mai curajos, nu vreau să mă supun niciunei reguli.
— Şi cum se face asta? Te referi la toate acele tablouri şi desene cu zdrenţăroase, cu muribunde, cu paciente de spital, cu prostituate? Cum o să-ţi câştigi existenţa cu aşa ceva? Nu vezi că nu se poate, fiule? Ce vrei? Să fii ca acel Nonell?
— Eu nu vreau să fiu Nonell, tată. În orice caz, mi se pare cel mai bun dintre toţi. Măcar pictează viaţa. Nu vedeţi ce se întâmplă la Barcelona? În Spania?
— Ce se întâmplă, fiule?
— Se prăbuşeşte totul. Există o întreagă lume, există o întreagă masă umană care suferă şi care doreşte să fie văzută şi auzită. Eu nu vreau să pictez o realitate aparentă şi goală de conţinut. Există lumi noi, tată; există. Există viziuni noi, capacităţi noi şi nu se mai poate picta ca până acum.
