"Unleash your creativity and unlock your potential with MsgBrains.Com - the innovative platform for nurturing your intellect." » » "Pictorul umbrelor" de Esteban Martín

Add to favorite "Pictorul umbrelor" de Esteban Martín

Select the language in which you want the text you are reading to be translated, then select the words you don't know with the cursor to get the translation above the selected word!




Go to page:
Text Size:

Pe Pablo îl supără comentariul acela. Ce putea înţelege un marinar împuţit dintr-un desen? Dar individul acela îl atrăgea, cu glasul său arogant şi puternic, cu înălţimea şi corpolenţa lui nemaipomenită.

— Dacă aveţi un minut, pot face un crochiu cu chipul dumneavoastră.

— Pe mine nu mă desenează nimeni! Detest pictorii! Ei cred că ştiu să privească realitatea, dar pictează numai propriul eu, spuse el, aruncându-i caietul pe care Pablo îl prinse din zbor.

Ciudat, se gândi Pablo, văzându-l pe marinarul cel grosolan îndepărtându-se înspre bazilica Santa María del Mar. După ce dădu colţul străzii Montcada, Pablo deschise caietul şi făcu o schiţă sumară a acelui personaj ciudat.

— Câţi ani ai?

— Optsprezece, răspunse Pablo.

— Mincinosule!

— Şaisprezece.

— Treisprezece?

— 34 —

— Paisprezece… împliniţi de curând, afirmă Pablo. Şi tu?

întrebă la rândul său.

— Eu am într-adevăr optsprezece.

„Pare mai mare”, se gândi tânărul, văzând-o mergând alături de el cu paşi obosiţi.

— Îţi dau voie să mă însoţeşti până acasă, dar apoi pleci; mâine trebuie să muncesc.

— Înţeleg, înţeleg.

— Ai un fel de a vorbi foarte ciudat, nu eşti catalan, nu-i aşa?

— Nu; m-am născut la Málaga, dar am trăit şi în La Coruña.

— Nu mă mir că vorbeşti atât de ciudat: trei locuri, trei limbi.

— Şi cum vorbesc?

— Păi, aşa, ciudat.

— Şi tu de unde eşti?

— Dintr-un sat din Murcia. Părinţii mei au venit aici în anul Expoziţiei Universale.

— Locuieşti cu ei?

Expresia fetei se schimbă, devenind şi mai sumbră, dacă s-ar fi putut aşa ceva.

— Nu, tatăl meu a murit. Un accident pe când ridicau în picioare monumentul lui Columb; era zidar.

— Şi mama ta?

— S-a întors în sat şi… mă rog, eu am rămas.

— Locuieşti singură?

— Destul de singură.

— Cum te cheamă?

— Carmen, şi tu?

— Eu locuiesc cu părinţii mei, pe strada de la Merced, foarte aproape de aici.

— Nu, tinere! Nu te întreb asta! Ci cum te cheamă!

— Pablo, Pablo Ruiz.

Îi plăcea să meargă alături de tânăra aceea mai înaltă cu două palme decât el, dar ce-i putea spune? Se simţea profund atras şi dorea să ştie totul despre ea, dar experienţa lui cu femeile se reducea la nişte relaţii sporadice cu câteva

— 35 —

târfe. Acum era altceva.

— Nu mă laşi să văd desenul?

Pablo se opri, scoase caietul, îl deschise la pagina corespunzătoare şi i-l oferi. Îşi aţinti privirea asupra ei, încercând să descopere efectul pe care i-l pricinuia desenul.

Are sens