Pe Pablo îl supără comentariul acela. Ce putea înţelege un marinar împuţit dintr-un desen? Dar individul acela îl atrăgea, cu glasul său arogant şi puternic, cu înălţimea şi corpolenţa lui nemaipomenită.
— Dacă aveţi un minut, pot face un crochiu cu chipul dumneavoastră.
— Pe mine nu mă desenează nimeni! Detest pictorii! Ei cred că ştiu să privească realitatea, dar pictează numai propriul eu, spuse el, aruncându-i caietul pe care Pablo îl prinse din zbor.
Ciudat, se gândi Pablo, văzându-l pe marinarul cel grosolan îndepărtându-se înspre bazilica Santa María del Mar. După ce dădu colţul străzii Montcada, Pablo deschise caietul şi făcu o schiţă sumară a acelui personaj ciudat.
— Câţi ani ai?
— Optsprezece, răspunse Pablo.
— Mincinosule!
— Şaisprezece.
— Treisprezece?
— 34 —
— Paisprezece… împliniţi de curând, afirmă Pablo. Şi tu?
întrebă la rândul său.
— Eu am într-adevăr optsprezece.
„Pare mai mare”, se gândi tânărul, văzând-o mergând alături de el cu paşi obosiţi.
— Îţi dau voie să mă însoţeşti până acasă, dar apoi pleci; mâine trebuie să muncesc.
— Înţeleg, înţeleg.
— Ai un fel de a vorbi foarte ciudat, nu eşti catalan, nu-i aşa?
— Nu; m-am născut la Málaga, dar am trăit şi în La Coruña.
— Nu mă mir că vorbeşti atât de ciudat: trei locuri, trei limbi.
— Şi cum vorbesc?
— Păi, aşa, ciudat.
— Şi tu de unde eşti?
— Dintr-un sat din Murcia. Părinţii mei au venit aici în anul Expoziţiei Universale.
— Locuieşti cu ei?
Expresia fetei se schimbă, devenind şi mai sumbră, dacă s-ar fi putut aşa ceva.
— Nu, tatăl meu a murit. Un accident pe când ridicau în picioare monumentul lui Columb; era zidar.
— Şi mama ta?
— S-a întors în sat şi… mă rog, eu am rămas.
— Locuieşti singură?
— Destul de singură.
— Cum te cheamă?
— Carmen, şi tu?
— Eu locuiesc cu părinţii mei, pe strada de la Merced, foarte aproape de aici.
— Nu, tinere! Nu te întreb asta! Ci cum te cheamă!
— Pablo, Pablo Ruiz.
Îi plăcea să meargă alături de tânăra aceea mai înaltă cu două palme decât el, dar ce-i putea spune? Se simţea profund atras şi dorea să ştie totul despre ea, dar experienţa lui cu femeile se reducea la nişte relaţii sporadice cu câteva
— 35 —
târfe. Acum era altceva.
— Nu mă laşi să văd desenul?
Pablo se opri, scoase caietul, îl deschise la pagina corespunzătoare şi i-l oferi. Îşi aţinti privirea asupra ei, încercând să descopere efectul pe care i-l pricinuia desenul.
