Tânărul a scos creionul şi a scris „Pablo Ruiz”.
— Nu-ţi face griji, n-o să-l vând. Este cel mai valoros cadou care mi s-a făcut vreodată.
— Atunci, pe mâine? Dacă vrei, putem merge la mine în studio şi îţi arăt ce fac. La aceeaşi oră?
Ce avea băiatul acela de o atrăgea atât de mult? Desenul i-a plăcut; trist, dar, la urma urmelor, era ea.
— Bine, mâine; la aceeaşi oră.
— Îţi mulţumesc, dar tu nu-mi faci niciun cadou?
— 37 —
Carmen îl sărută pe frunte.
— Du-te, o să ajungi târziu la cină.
— 38 —
5. Marinarul
Tânărul o scurtă pe strada Tiradores înspre Comercio. Se făcuse destul de târziu şi cu siguranţă că familia terminase de luat cina. Va trebui să dea explicaţii. Aceleaşi, ca de obicei: că îşi petrecuse timpul desenând, ceea ce, în parte, era adevărat; avea un întreg caiet plin cu desene ca să i-o dovedească tatălui său. Pe drum, coborând pe strada Comercio către Marqués de la Argentera nu-şi putea lua gândul de la acea fată frumoasă. Răcoarea nopţii îl însufleţi, precum şi faptul că nu era niciun suflet în stradă.
„Carmen, Carmen, Carmen! Frumoasa mea Carmen!
Călcătoreasa mea! Îndurerata şi trista mea fată care merita o viaţă mai bună! Sărmana, nenorocoasa şi nefericita mea fată
de o frumuseţe nemaivăzută!”, se gândea el pe când se grăbea şi mărea pasul. Pablo ar fi dorit să o sărute; nu sărutase niciodată în viaţa lui vreo fată; nici măcar pe vreuna dintre acele prostituate pe care le vizita în compania lui Pallarés. Îl atrăgeau, dar în acelaşi timp îi făceau scârbă, şi dorinţa de a le săruta pe gură era anulată de acel dezgust, la fel de puternic ca şi dorinţa de a le săruta. Nu, Carmen era altceva. Era fata cea mai frumoasă din lume şi, în drum spre casă, pe când medita la toate acestea, se mai gândea şi că
într-o bună zi se va însura cu ea. A dorit-o din primul moment; a dorit acei ochi mari, întunecaţi şi trişti care copleşeau un chip frumos ca o lună de vară; sânii ei erau două porumbiţe flămânde pe un trup înfrânt de viaţă şi care cunoscuse împrejurări mai bune; un trup care, bine hrănit şi scăpat de oboseala unei munci inumane, ar fi precum cel al unei zeiţe mediteraneene. Pablo nu-şi putea imagina o sarcină mai conformă şi mai adecvată cu dorinţele sale decât aceea de a o elibera pe Carmen din viaţa ei mizerabilă, luând-o de soţie. Va munci pentru amândoi. Va fi un mare pictor, nu ca Bernardo Ferrándiz, Antonio Muñoz Degrain sau don Emilio Ocón, pe care tatăl lui îi admira atât de mult. Nu, va fi unul dintre cei mari; ca Velázquez, Rafael sau El Greco. Avea
— 39 —
să o găsească, o va găsi. Da, o nouă formă, un stil propriu, plecând de la imaginea tuturor acelor deznădăjduiţi care îi umpleau caietele de schiţe. De la toţi acei sărmani care meritau altă viaţă, plecând de la toţi nenorociţii pe care îi vedea la fiecare colţ de stradă în Barcelona şi îi sfâşiau sufletul. Pentru că oraşul acela nu era doar ceea ce părea să
fie; era şi un cuib de mizerie, de opresiune, de sclavi lipsiţi de vreun viitor. El va picta totul într-un stil nou, într-o formă
nouă şi tablourile sale se vor vinde cu o mie de pesete, cu trei mii, cu cinci mii de pesete şi mai târziu vor fi nepreţuite. Iar el îi va oferi o viaţă nouă lui Carmen, îi va cumpăra haine care să-i scoată în evidenţă frumuseţea, vor vizita marile capitale europene, vor fi primiţi de regi şi preşedinţi de guvern, îi va cumpăra o casă frumoasă şi Carmen va fi doar a lui şi, dacă cineva ar îndrăzni să o privească, îi va muta fălcile din loc.
— Ei, băiete!
Strigătul acela îl trezi din visare. Pablo se întoarse.
Marinarul cel grosolan pe care îl întâlnise în după-amiaza aceea era acolo, strigându-l în gura mare. Nu mai era nimeni pe stradă.
Marinarul se apropie de el.
— Dumneavoastră sunteţi!
— Bună, puştiule. Nu e prea târziu pentru tine?
— Dar pentru dumneavoastră?
— Mergeam spre corabia mea când te-am văzut; mă
întrebam dacă eşti tu.
Marinarul îi întinse mâna. Pablo şovăi o clipă înainte de a i-o strânge.
— Voiam să mă scuz pentru cele întâmplate mai înainte.
— N-aveţi de ce.
— Să-ţi explic, îmi petrec viaţa navigând şi nu sunt foarte obişnuit să stau de vorbă cu oamenii. Adevărul e că am puţine ocazii pentru aşa ceva, în afară de tovarăşii mei care, cum vei înţelege, nu sunt dintre cei mai vorbăreţi; ştii şi tu, bătrâni lupi de mare ca şi mine, scandalagii şi care nu se prea dau în vânt după conversaţie. Te invit la un pahar de vin.
— 40 —
Pablo şovăi.
— Vino, îţi datorez scuze. În orice caz, n-o să-ţi facă rău să
pierzi zece minute din timpul tău cu acest bătrân marinar.
Pablo acceptă.
Merseră alături până ajunseră la întretăierea străzii Comercio cu strada Ribera, o luară la dreapta şi se îndreptară spre piaza de las Ollas, unde, după cum spunea însoţitorul său, se afla o bodegă care mai era încă deschisă.
Marinarul, în timpul scurtului traseu, nu încetase cu vorba, relatându-i călătoriile şi cursele cu diferite nave, precum şi despre oraşele şi porturile în care făcuse escale de-a lungul vieţii sale. Vasul său se numea Patna, o veche navă
