— Cine se bucură de lealitatea dumitale?
— Nu sunt sigur dacă am înţeles întrebarea, spuse Gascoigne. Vrei să fac o listă cu prietenii mei?
Mannering se uită furios la el.
— Iată întrebarea mea, zise el. Anna se bucură de lealitatea dumitale?
— Da, răspunse Gascoigne. Până la un punct, bineînţeles.
Se aşeză pe fotoliul lui cu tapiţerie în dungi şi spătar înalt cu aripioare laterale, dar nu schiţă niciun gest de a-i oferi un loc şi musafirului său.
Mannering îşi împreună mâinile la spate.
— Prin urmare, dacă ai şti că Anna ar fi implicată în ceva, nu mi-ai spune.
— Păi, depinde de situaţie, desigur, răspunse Gascoigne.
Dumneata la ce te referi când spui „ceva”?
— Eşti dispus să minţi pentru ea?
— Am fost de acord să ascund nişte bani pentru ea, spuse Gascoigne. I-am ascuns sub pat. Dar dumneata ştii deja toate astea. Aşa că răspunsul la întrebarea dinainte este, probabil, nu.
— Dar de ce se bucură de lealitatea dumitale – până la un punct?
Gascoigne trona ca un rege pe jilţul său, cu un aer dezinvolt, ţinând mâinile, moi din încheieturi, pe braţele fotoliului. Îi povesti că avusese grijă de Anna când fusese eliberată din închisoare în urmă cu două săptămâni, iar de atunci îi cultivase prietenia. Îi era milă de ea, fiindcă avea convingerea că cineva se folosea de ea în scopuri urâte, însă nu putea afirma că avea relaţii apropiate cu ea, şi oricum nu plătise niciodată ca să se bucure de compania ei intimă. Rochia neagră, adăugă el, aparţinuse soţiei lui, care murise. Făcuse un gest de caritate, dăruindu-i-o târfei,
având în vedere că rochia ei de prostituată se ponosise rău, cât Anna stătuse la puşcărie. Nu se aşteptase ca femeia să intre într-o perioadă de doliu când primise rochia; şi adevărul era că
fusese dezamăgit de această întorsătură a lucrurilor, deoarece, în opinia lui, Anna era un specimen foarte reuşit al sexului ei şi lui i-ar fi convenit foarte mult să se dedea plăcerilor lumeşti în compania ei.
— Povestea dumitale nu dă socoteală pentru aurul de sub pat, spuse Mannering.
Gascoigne ridică din umeri. Se simţea prea obosit şi prea furios ca să mai mintă.
— În dimineaţa după ce Crosbie Wells a fost găsit mort, Anna s-a trezit din leşin în puşcărie, constatând că avea ascuns asupra ei un maldăr de aur. Metalul galben fusese cusut în corsetul ei, de jur împrejur. Nu avea nici cea mai mică idee cum de ajunsese să aibă o asemenea avere asupra ei şi, fireşte, era foarte speriată.
M-a rugat să o ajut. Am considerat că lucrul cel mai bun era să
ascundem comoara, mai ales că nu ştiam cine băgase aurul în cusăturile rochiei ei sau în ce scop făcuse asta. Nu l-am dus să
vedem cât valorează, însă eu aş estima că în total suma s-ar ridica la peste o sută de lire sterline – şi, după toate probabilităţile, chiar la mult mai mult. Acesta este întregul adevăr, domnule Mannering – cel puţin în ceea ce mă priveşte.
Mannering tăcea. Personal, nu înţelegea mai nimic din această explicaţie.
— Nu pot să nu afirm, adăugă Gascoigne, că mi-ai făcut un mare deserviciu considerându-mă vinovat înainte de a discuta cu mine despre nevinovăţia mea. Mă deranjează enorm că ai abuzat de timpul şi spaţiul meu privat într-un mod atât de belicos.
— Termină cu afirmaţii de felul ăsta, spuse Mannering.
Belicos, eu! Ţi-am băgat eu revolverul sub nas? Te-am ameninţat că-ţi fac rău?
— Nu, n-ai făcut-o, cu toate astea aş fi mai fericit dacă ţi-ai scoate pistoalele de la brâu.
— Să le scot? pufni Mannering cu dispreţ. Şi să le pun în mijlocul mesei, nu? La distanţă egală de dumneata şi de mine, da? Apoi, dumneata să înşfaci un pistol, iar eu să reacţionez prea lent! Nu, nu mă las eu păcălit aşa: am mai văzut schema asta, poţi să fii sigur.
— Atunci îţi voi face o altă rugăminte, continuă Gascoigne. Te rog ca prezenţa dumitale în casa mea să fie cât mai scurtă cu putinţă. Dacă mai ai întrebări, pune-le acum, însă oricum eu
ţi-am spus deja tot ce ştiu despre acea cantitate de aur.
— Uite ce e, spuse Mannering cu fermitate.
(Era destul de nedumerit cum de pierduse atât de rapid poziţia de forţă pe care o avusese iniţial.)
— N-am vrut ca discuţia noastră să înceapă cu stângul.
— Ba, sunt absolut convins că exact asta ai vrut, spuse Gascoigne. Poate că acum regreţi, dar intenţia aceea a fost.
Mannering trase o înjurătură.
— Nu regret nimic! strigă el. Nu regret absolut nimic!
— Aşa se explică seninătatea dumitale.
— Dă-mi voie să-ţi spun ceva, zise Mannering.
Dar nu mai apucă să spună nimic, fiindcă exact în acel moment cineva bătu puternic în uşă.
Gascoigne se ridică în picioare imediat. Mannering, care părea dintr-odată alarmat, se trase îndărăt câţiva paşi şi scoase din toc un revolver. Ţinând arma lipită de coapsă, ca să nu poată
