fiindcă e premieră – şi v-am luat unul şi dumneavoastră.
Spusese toate astea pe nerăsuflate, iar acum, boţit la faţă, îşi întoarse privirea în altă parte.
Nilssen nu despăturise încă scrisoarea lui Pritchard.
— Poftim? zise el.
— Senzaţii din Orient, spuse flăcăul. E un bilet la balcon, în faţă, la mijloc. Cel mai bun. Am cerut special să mi-l dea aşa.
— Foloseşte-l tu, zise Nilssen. Du-te tu la spectacol. Eu n-am ce să fac cu un bilet la teatru. Haide, pleacă acum.
Băiatul târşâia cu pantoful pe duşumea.
— Mi-am luat unul şi mie, spuse el. Mă gândeam – având în vedere că e sâmbătă şi că s-au anulat cursele...
Nilssen scutură din cap.
— Nu pot să merg diseară la teatru, spuse el.
— O, zise Albert. De ce?
— Nu mă simt bine.
— Măcar la primul act, spuse băiatul. Se zvoneşte că vor da şampanie. Şampania face bine când te simţi rău.
— Ia-l pe Henry Fuller cu tine.
— Lângă intrarea actorilor, am văzut o doamnă cu o umbreluţă de soare.
— Ia-l pe Henry.
— Era japoneză, spuse Albert pe un ton plângăcios. Şi nu părea fardată. Arăta a japoneză adevărată. Henry Fuller e plecat departe, pe plajă. De ce nu vreţi să veniţi?
— Sunt foarte bolnav.
— Nu păreţi bolnav. Văd că fumaţi.
— Sunt sigur că vei găsi pe cineva să meargă cu tine, spuse Nilssen, deja mai iritat. Du-te la Steaua şi flutură cu biletul pe-acolo. Ce zici de idee?
Albert se holbă la duşumea câteva clipe, strâmbând din gură.
Într-un târziu, oftă şi spuse:
— Păi, atunci ne vedem luni, domnule Nilssen.
— Da, ne vedem luni, Albert.
— La revedere.
— La revedere. Să-mi povesteşti cum a fost spectacolul, da?
— Poate reuşim să mai mergem altă dată, zise Albert. Doar că
biletul e pentru diseară. Dar poate reuşim să mai mergem altă
dată.
— Da, spuse Nilssen. Săptămâna viitoare, eventual. După ce mă însănătoşesc.
Aşteptă ca subalternul decepţionat să iasă abătut din cameră, închizând uşa binişor în urma lui, după care desfăcu scrisoarea de la Pritchard, apropiindu-se totodată de fereastră, ca să aibă lumină mai bună.
H. – Pot confirma. Dar ascultă: ceva ciudat s-a întâmplat îndupă-amiaza aceasta la Anna în odaie. Au fost şi pistoale lamijloc. Îţi explic detaliat când ne vedem. La incident a fost de faţă
A. G., funcţionar judecătoresc. Poate ar trebui să discuţi cu el, dacă
tot faci pe detectivul. Indiferent în ce o fi băgată Anna, sunt sigurcă A. G. ştie despre ce e vorba. Tu ai încredere în el? Eu n-aş puteaspune că am: în fine, nu s-a jucat încă ultima carte, cum zice-ovorbă bătrânească. Distruge această scrisoare! – J. S. P.
*
Thomas Balfour se întorsese, târziu în acea după-amiază, la Hotelul Palace, cu intenţia de a-l întâlni pe Cowell Devlin –
capelanul care auzise fără să vrea conversaţia cu Lauderback din acea dimineaţă. Voia să-şi ceară scuze pentru bădărănia lui de mai devreme, dar totodată (şi mult mai imperios) să îl întrebe pe capelan despre relaţia lui cu prospectorul dispărut, Emery Staines. Era sigur că prezenţa lui Devlin la sediul ziarului West Coast Times avea cumva legătură cu afacerea Crosbie Wells.
Dar Devlin nu era la Hotelul Palace; personalul de la bucătărie l-a informat pe Balfour că bărbatul plecase de câteva ceasuri de la restaurant. Nu era în cortul lui montat pe malul mării, nici la închisoarea din Tabăra Poliţiei, nici în vreuna dintre biserici; nu era în niciuna dintre prăvălii sau în vreo sală de biliard şi nu era nici pe chei. Balfour hoinări prin Hokitika mai multe ore, abătut, şi tocmai se pregătea să renunţe şi să se ducă
acasă când, în sfârşit, îl zări pe Devlin. Capelanul mergea pe strada Revell, cu pălăria şi mantoul ude fleaşcă; alături de el,
păşea un bărbat care era mult mai înalt şi mai voinic decât Devlin. Balfour traversă strada. Când ridică braţul ca să-i facă
