— Deţin informaţia, din surse sigure, că la dumneata există
nişte bani, spuse Dick Mannering. Banii aceia sunt ai mei şi am venit să-i iau.
Aubert Gascoigne se uită la el, apoi îşi puse ţigara între buze, trase din ea şi suflă un şuvoi de fum peste umărul lui Mannering, în ploaie.
— Şi care sunt sursele sigure ale acestei informaţii? întrebă
el pe un ton moale.
— Domnişoara Anna Wetherell, prin intermediul domnului Edgar Clinch, răspunse Mannering.
Gascoigne se rezemă de tocul uşii.
— Şi domnişoara Wetherell, prin intermediul domnului Edgar Clinch, cum se aştepta dânsa să acţionezi dumneata la aflarea acestei informaţii?
— Nu face pe deşteptul cu mine, zise Mannering.
Te-avertizez, şi n-o fac de două ori: Nu-mi plac oamenii care fac pe deştepţii. Fata zice că banii sunt ascunşi sub patul dumitale.
Gascoigne ridică din umeri.
— Mda, păi, dacă am în păstrare nişte bani de-ai Annei, fac acest lucru fiindcă aşa i-am promis, spuse el. Şi nu văd de ce mi-aş încălca această promisiune, predând acei bani altui bărbat, doar fiindcă pretinde că banii îi aparţin lui. În niciun caz Anna nu mi-a spus că ar urma să primesc o vizită.
— Banii aceia îmi aparţin.
— Cum aşa?
— Reprezintă o datorie, zise Mannering. Anna mi-este datoare cu acei bani.
— O datorie este o chestiune privată, spuse Gascoigne.
— O datorie poate fi făcută publică foarte uşor. Ce-ai zice, te întreb, dacă eu aş lansa zvonul că deţii în casă peste o sută de lire sterline sub formă de aur pur? Păi, să-ţi spun eu cum ar fi.
Până la miezul nopţii, uşa casei dumitale ar fi spartă cu violenţă, până în zori hoţul ar fi la pe puţin optzeci de kilometri distanţă, iar până mâine la ora asta dumneata ai fi mort şi ţeapăn. Nimic mai simplu, ţinând seama că, practic, dumneata n-ai pe nimeni şi locuieşti aici de unul singur!
Gascoigne se întunecase la faţă.
— Eu sunt custodele acelui aur şi nu îl predau nimănui fără
consimţământul domnişoarei Wetherell.
Mannering zâmbea.
— Voi lua această afirmaţie drept o recunoaştere a vinovăţiei.
— Iar eu voi lua această afirmaţie drept o dovadă a logicii dumitale defectuoase, zise Gascoigne. Noapte bună. Dacă Anna vrea aceşti bani, n-are decât să vină să-i ia.
Vru să închidă uşa, însă Mannering păşi în faţă şi întinse braţul, oprindu-l.
— Ciudat, nu crezi? spuse el.
— Ce e ciudat? se burzului Gascoigne.
— Ciudat cum o târfă ordinară a putut aduna atâta aur încât să acopere suma totală a obligaţiilor ei băneşti, ca apoi să
ascundă aurul acela sub patul unui bărbat care a sosit de curând în Hokitika şi de-abia dacă a auzit de ea.
— Este extraordinar de ciudat.
— Poate nu strică să mă prezint.
— Ştiu cine eşti, spuse Gascoigne. Şi ştiu cu ce te ocupi.
Mannering se descheie la mantou, arătându-şi pistoalele.
— Astea ştii ce sunt? Şi ştii ce se face cu ele?
— Da, zise Gascoigne cu răceală în glas. Sunt nişte pistoale cu percuţie şi fiecare poate trage şase gloanţe la rând în şase secunde.
— Şapte gloanţe, de fapt, spuse Mannering. Al doilea model produs de Smith & Wessons. Şapte gloanţe fiecare. Dar, corect, în şase secunde.
Gascoigne trase încă un fum din ţigară.
Mannering puse mâinile pe tocurile revolverelor, zâmbind.
— Domnule Gascoigne, îţi cer să mă pofteşti în casă.
Francezul nu răspunse, însă după câteva clipe strivi mucul de ţigară de tocul uşii, îl aruncă, păşi la o parte şi, cu un gest de o politeţe exagerată, îl invită pe Mannering să intre. Mannering se uită spre colţurile odăii, zăbovind intenţionat cu privirea asupra patului lui Gascoigne. Când Gascoigne închise uşa, Mannering se întoarse brusc spre gazda lui, spunând:
