— Care cealaltă comoară?
— Ştii perfect care!
— Ba, deloc: n-am nici cea mai mică idee.
— Mă refer la rochiile Annei!
Era prima oară când Clinch pomenea despre aurul pe care îl descoperise în rochia Annei iarna anterioară – când o cărase în braţe la etaj şi o băgase în cadă, apoi îi ridicase de pe jos rochia şi simţise cât atârnau de greu cusăturile şi rupsese aţa de la tiv, extrăgând apoi, între degete, câteva firicele de metal galben.
Presiunea acestui adevăr înăbuşit atâta vreme îl făcea să pară
aproape nebun acum; căci Edgar Clinch era convins că magnatul era amestecat într-o afacere necurată, deşi nu reuşise să-şi dea seama exact cam ce putea presupune un asemenea matrapazlâc.
Dar Mannering părea doar derutat.
— Ce? spuse el. Ce-i toată chestia asta?
— Nu face pe prostul, se burzului Clinch.
— Scuză-mă, dar nu fac deloc pe prostul, zise Mannering. Ce tot îndrugi acolo, Edgar? Ce legătură au toaletele unei târfe cu toată treaba asta?
Studiindu-l acum, Edgar Clinch simţi un tremur de îndoială.
Nedumerirea lui Mannering părea autentică. Nu se comporta ca un om dat în vileag. Oare asta însemna că nu ştia nimic despre aurul ascuns în rochiile Annei? Era cumva posibil ca Anna să fi uneltit cu un alt bărbat pe la spatele lui Mannering? Acum, Clinch se simţea şi el la fel de nedumerit. Decise să schimbe subiectul.
— Mă refeream la rochia de doliu, spuse el încurcat. Rochia cu gulerul acela tâmpit, pe care se tot încăpăţânează să o poarte de două săptămâni încoace.
— Face şi ea pe pioasa, zise Mannering fluturând din mână
cu un aer nepăsător. Îşi dă aere, dar o să-i treacă repede.
— N-aş prea zice, spuse Clinch. Săptămâna trecută i-am spus că trebuie să-şi plătească datoriile înainte de a renunţa să
mai facă trotuarul – şi ne-am certat, eu m-am cam enervat, probabil, şi am ameninţat-o că o dau afară din hotel.
— Şi ce legătură are chestia asta cu Lydia Wells? întrebă
agasat Mannering. Bun, am înţeles, ţi-ai ieşit din pepeni. Dar ce-are asta de-a face cu ce se întâmplă?
— Lydia Wells tocmai a achitat datoriile Annei, zise Clinch şi, în sfârşit, ridică mâinile de pe birou: sub ele, uşor umezit de palme, se afla un bilet de bancă întocmit explicit pentru suma de şase lire sterline. Anna s-a mutat la Drumeţul. Definitiv. Are o nouă profesie, zice ea. Nu va mai fi târfă.
Mannering se uita la biletul de bancă fără să spună nimic.
— Dar asta e datoria ei faţă de tine, zise el în cele din urmă. E
doar pentru chirie. Mie îmi datorează o sută de lire sterline – şi asta pe puţin! Are datorii mari, e înglodată în datorii faţă de mine, fir-ar să fie! Nu faţă de tine şi în niciun caz, faţă de această Lydia Wells! Dar cum adică – nu va mai fi târfă?
— Exact aşa, spuse Edgar Clinch. A terminat cu prostituţia.
Aşa zice ea.
Mannering se făcuse stacojiu la faţă.
— Nu se poate să te laşi de muncă, hodoronc-tronc.
Indiferent ce meserie ai avea, târfă sau măcelar sau un nenorocit de brutar, nu contează! Nu ai voie să te laşi de muncă când eşti plin de datorii, asta să fie clar!
— Asta e...
— Cică e-n doliu, mi-a zis mie! pufni Mannering nervos.
Pentru un timp, aşa a zis! Auzi la ea, ce tupeu – tu îi dai fetei un deget şi ea îţi ia toată mâna! Eu nu-i permit aşa ceva, sub nicio formă! Cum adică, se crede de capul ei când mie mi-e datoare cu o sută de lire? Nu, nu se poate!
Clinch se uită cu răceală la bogătaş.
— Mi-a zis să-ţi spun că Aubert Gascoigne are banii pentru tine. Mi-a zis să-ţi spun că banii sunt ascunşi sub patul lui.
— Cine mama mă-sii mai e şi Obur Gaskwon ăsta?
— E funcţionar la Judecătorie, zise Clinch. El a înregistrat cererea de recurs a văduvei privind averea lui Crosbie Wells.
— Aha! explodă Mannering. Vasăzică tot la asta ajungem până la urmă! Fir-aş al naibii!
— Mai este un lucru, continuă Clinch. Domnul Gascoigne a fost în odaia Annei în această după-amiază, când s-a tras cu revolverul. Două împuşcături. L-am întrebat despre asta după
aceea, dar m-a contrat, pomenind de datorie. Am fost sus să mă
uit. În perna Annei este o gaură. Drept în mijloc. Iese umplutura pe-acolo.
