— Thomas Balfour, agentul maritim, spuse Löwenthal.
Roti butonul ca să lărgească orificiul: se auzi un sâsâit şi globul se umplu de o flacără portocalie.
— A venit la tine azi-dimineaţă, nu-i aşa? continuă el. Parcă
mi-a zis că a discutat cu tine la bancă.
Frost se încrunta.
— Da, aşa e, spuse el. Însă mi-a pus nişte întrebări teribil de ciudate şi, ca să fiu sincer, n-am prea înţeles ce urmărea, de fapt.
— Bun, asta e, spuse Löwenthal scuturând chibritul ca să-l
stingă. Toată chestiunea asta mai are şi o altă dimensiune, iar Tom ştie despre ce e vorba. Mi-a povestit în această după-amiază
că Alistair Lauderback ascunde un secret, ceva important.
Desigur, se prea poate ca Tom să nu vrea să trădeze încrederea lui Lauderback (cu mine a păstrat tăcerea), însă dacă o să pun această problemă în contextul adunării de diseară... în fine, el e stăpân pe deciziile lui. N-are decât să hotărască singur. Poate, după ce fiecare îşi va fi expus informaţiile, nu e exclus să accepte şi el să vorbească.
— Să vorbească, repetă Frost. Perfect. Dar putem avea încredere în el să audă ce se va discuta acolo?
Löwenthal tăcu o clipă, strângând între degete chibritul ars.
— Te rog să mă corectezi dacă mă înşel cumva, spuse el cu răceală în glas. Eu am înţeles din invitaţia ta că va fi o întrunire de oameni cinstiţi, nu de uneltitori sau conspiratori sau cine ştie ce ticăloşi.
— Ai înţeles corect, spuse Frost. Dar chiar şi aşa...
— Şi cu toate astea întrebi dacă se poate avea încredere în Tom să audă discuţiile de-acolo, continuă Löwenthal. Deţineţi cumva informaţii care să vă incrimineze în vreun fel? Ştiţi cumva lucruri pe care să nu vreţi să le împărtăşiţi cu glas tare şi fără
oprelişti unei adunări formate din oameni cinstiţi, pe care îi uneşte o cauză comună?
— Bineînţeles că nu, spuse Frost, înroşindu-se. Dar tot trebuie să fim precauţi...
— Precauţi? repetă Löwenthal aruncând chibritul în stiva de lemne şi frecându-şi degetele unul de celălalt, ca să se cureţe.
Încep să am îndoieli în privinţa scopurilor voastre, domnule Frost. Încep să mă întreb dacă, până la urmă, nu este un fel de conspiraţie la mijloc.
Se uitară lung unul la celălalt, dar voinţa lui Frost nu era egală cu voinţa lui Löwenthal, aşa că tânărul îşi băgă capul în pământ, roşu în obraji, încuviinţând scurt.
— E bine să-l inviţi pe domnul Balfour, cu siguranţă, spuse el. Categoric e bine.
Löwenthal plescăi cu limba în cerul-gurii. Ştia să adopte o atitudine profesorală atunci când principiile etice îi erau lezate: mustrările lui erau întotdeauna severe şi întotdeauna eficiente.
Se uita acum la tânărul din faţa lui cu un aer de profundă
mâhnire, făcându-l pe Frost să se înroşească şi mai puternic, ca un şcolar care fusese prins maltratând o carte.
Vrând să-şi ispăşească greşeala, Frost se repezi să spună pe
un ton frenetic:
— Şi totuşi există unele lucruri legate de vânzarea casei lui Wells care nu sunt încă de notorietate publică – adică pe care domnul Clinch nu ar vrea să le facă publice.
Löwenthal abia îşi mai stăpânea furia.
— Vreau să lămurim foarte clar nişte lucruri, spuse el. Eu mă bizui pe discreţia dumitale, la fel cum dumneata te bizui pe discreţia mea şi la fel cum amândoi ne bizuim pe discreţia domnului Clinch. Dar discreţia este cu totul altceva decât secretomania, domnule Frost. Eu nu consider că vreunul dintre noi ascunde informaţii, din punct de vedere legal. Dumneata ce spui?
Pe un ton ce se voia dezinvolt, Frost începu:
— Păi, presupun că nu ne rămâne decât să sperăm că
domnul Clinch este de aceeaşi părere cu dumneata, îngăimă el până la urmă, trăgând nădejde, cumva prosteşte, că, dându-i dreptate lui Löwenthal, ar putea să-i intre în graţii.
Însă Löwenthal scutură din cap.
— Domnule Frost, spuse el. Eşti indiscret. Eu nu recomand asta.
Benjamin Löwenthal era originar din Hanovra, un oraş care, de când plecase el din Europa, căzuse sub stăpânire prusacă.
(Cu mustaţa lui de morsă şi fruntea pleşuvă, Löwenthal semăna destul de bine cu Otto von Bismarck, însă corelaţia nu era de ordin imitativ: imitaţia nu era o formă de estetică personală pe care Löwenthal să se fi gândit vreodată să o adopte.) Era fiul cel mare al unui negustor de textile, un om a cărui ambiţie în viaţă
se canalizase întru totul asupra ideii de a-şi şcoli fiii. Această
aspiraţie, spre nemărginita satisfacţie a bătrânului, s-a împlinit.
Totuşi, la scurt timp după ce băieţii şi-au terminat studiile, ambii părinţi s-au îmbolnăvit de gripă. Au murit, cum avea să fie informat Löwenthal mai târziu, chiar în ziua în care statul Hanovra a recunoscut oficial emanciparea evreilor.
Acest eveniment a fost momentul decisiv pentru tânărul Löwenthal. Deşi nu era superstiţios şi, astfel, nu punea preţ pe faptul că aceste două evenimente s-au petrecut simultan, în mintea lui ele erau totuşi legate: avea un profund sentiment de detaşare faţă de ambele circumstanţe, în virtutea faptului că se petrecuseră exact în aceeaşi zi. În acea perioadă, tocmai i se oferise un post de ucenic de ziarist la Die Henne în Ilmenau, o ocazie de care ambii părinţi l-ar fi încurajat să profite, însă din cauză că statul Thuringia nu recunoscuse încă oficial
