*
La sediul ziarului West Coast Times de pe strada Weld, 24 „Omul dispare, dar pământul este veşnic” (proverb maori).
sabatul lui Benjamin Löwenthal tocmai se încheia. Charlie Frost îl găsi aşezat la masa din bucătărie, terminându-şi cina.
Löwenthal nu se bucura să-l vadă pe Frost la fel de mult cum se bucurase de vizita lui Thomas Balfour mai devreme, în acea după-amiază, fiindcă intuia, în mod corect, că Frost venise la el ca să discute despre averea lui Crosbie Wells – un subiect de care el se săturase de mult timp deja. Îl primi totuşi politicos pe Frost în bucătărie şi îl invită să ia loc.
Frost, la rândul lui, nu îşi ceru scuze că îl deranja pe Löwenthal în timpul rugăciunilor lui ritualice, fiindcă nu era un om umblat prin lume şi nu ştia că era vorba despre rugăciuni ritualice. Se aşeză la masa pătată de cerneală, părându-i-se foarte ciudat că Löwenthal îşi pregătise o cină atât de sofisticată, doar pentru el singur. Lumânarea, în opinia lui, era o excentricitate, probabil; şi oricum nu se uită la ea decât o dată.
— Este vorba despre avere, spuse el.
Löwenthal oftă.
— Veşti proaste, înseamnă, spuse el. Eram aproape sigur.
Frost îi prezentă un scurt rezumat al informaţiilor ieşite la iveală în Chinatown în acea după-amiază, descriind cu destule amănunte neînţelegerile mai vechi dintre Mannering şi Ah Quee.
— Şi unde sunt veştile proaste? spuse Löwenthal când Frost termină de povestit.
— Din păcate, a fost pomenit şi numele dumitale, zise Frost vorbind cu menajamente.
— În ce context?
— S-a sugerat – continuă el cu şi mai multe menajamente –
că poate individul acela, Lauderback, s-a folosit de dumneata ca de un pion în seara aceea de paisprezece. Venind direct la dumneata, mă refer, în seara morţii pustnicului, şi povestindu-ţi totul. Poate – e doar o posibilitate – a venit la dumneata cu un scop bine calculat.
— E absurd, spuse Löwenthal. De unde să ştie Lauderback că eu aveam să mă duc direct la Edgar Clinch? În niciun caz, eu nu am menţionat numele lui Edgar în prezenţa lui... şi nici el nu mi-a spus nimic ieşit din comun.
Frost îşi depărtă braţele.
— În fine, noi facem o listă de suspecţi, atâta tot, iar domnul Lauderback figurează pe acea listă.
— Şi cine mai e pe lista voastră?
— Un tip pe nume Francis Carver.
— A, zise Löwenthal. Şi mai cine?
— Văduva lui Wells, bineînţeles.
— Bineînţeles. Şi mai cine?
— Domnişoara Wetherell, zise Frost. Şi domnul Staines.
Pe faţa lui Löwenthal nu se putea citi nimic.
— O largă taxonomie, spuse el. Continuă.
Frost îl lămuri că un mic grup de oameni stabiliseră să se întâlnească la Hotelul Coroana după lăsarea întunericului, pentru a pune laolaltă toate informaţiile pe care le deţinea fiecare şi pentru a discuta problema pe îndelete. Din grup urmau să facă
parte toţi cei care fuseseră prezenţi în coliba lui Quee Long în acea după-amiază, Edgar Clinch, cumpărătorul domeniului lui Wells, şi Joseph Pritchard, al cărui laudanum fusese descoperit în casa pustnicului după moartea acestuia. Harald Nilssen garantase pentru probitatea lui Pritchard; el, Frost, garantase pentru Clinch.
— Dumneata ai garantat pentru Clinch? zise Löwenthal.
Frost confirmă acest lucru şi adăugă că ar fi încântat să
garanteze şi pentru Löwenthal, dacă Löwenthal dorea să participe la întrunire.
Editorul împinse scaunul pe podea, în spate, depărtându-se de masă.
— Voi participa, spuse el ridicându-se în picioare ca să aducă
o cutie de chibrituri de pe policioara de lângă uşă. Însă cred că se cuvine să mai fie prezentă şi o altă persoană.
Frost părea alarmat când întrebă:
— Cine anume?
Löwenthal alese un chibrit şi hârşâi cu el de tocul uşii.
— Thomas Balfour, spuse el înclinând chibritul şi urmărind cum flăcăruia înainta pe băţ. Am convingerea că informaţiile lui pot fi de mare valoare pentru proiectul discuţiei noastre – dacă
este dispus să ni le împărtăşească, desigur.
Apoi, cu grijă, apropie chibritul de lampa de deasupra mesei.
— Thomas Balfour, repetă Frost.
