— Nicidecum, ripostă Gascoigne. Eşti exact atât de fermecătoare cât se cuvine să fie o soţie: dacă nu ar exista femei ca tine, bărbaţii nici nu s-ar mai însura. Tu faci ca ideea de căsnicie să pară foarte acceptabilă.
— Aubert, spuse ea. Ce cuvinte măgulitoare!
— Aş vrea să fiu şi mai măgulitor, invitându-te să-mi vorbeşti despre domeniul în care eşti atât de competentă, dar pe care, atât de inadvertent, l-am desconsiderat adineauri, spuse francezul.
Haide, Lydia, povesteşte-mi despre spirite şi despre puterile văzduhului, iar eu mă voi strădui din răsputeri să fiu naiv şi optimist, şi nicidecum sceptic.
Cât de frumoasă era cu lumina molatică a după-amiezii căzând peste umărul ei ca un văl! Cât de splendid se cuibărea umbra în gropiţa de sub buza ei!
— În primul rând, spuse Lydia ţinând capul sus, greşeşti dacă crezi că oamenii de rând nu vor vrea să dea bani ca să li se ghicească viitorul. Bărbaţii devin foarte superstiţioşi când mizele sunt mari, iar un teren aurifer reprezintă un loc cu riscuri mari, dar şi cu recompense mari. Minerii vor plăti bine pentru un pont
– de fapt, cuvântul „noroc” este pe buzele lor aproape toată ziua!
Sunt capabili să încerce orice, dacă ştiu că în felul acesta ar putea căpăta vreun indiciu privind zăcămintele de pe teren. În fond, ce este un speculant, dacă nu un ţigan purtând haine diferite?
Gascoigne râse.
— Mă îndoiesc că sunt mulţi speculanţi care să aprecieze această comparaţie, spuse el. Însă, da, domnişoară Lydia, sunt de acord cu ce spui: bărbaţii sunt dispuşi să plătească bine întotdeauna pentru sfaturi. Dar vor avea ei încredere în eficacitatea sfaturilor dumitale? Mă refer la eficacitatea lor practică. Teamă mi-e să nu fie o presiune extraordinară pentru dumneata, fiindcă va trebui să te ţii tare sub povara dovezilor! De unde ştii că nu vei induce pe nimeni în eroare?
— Ce întrebare îngrozitor de deprimantă! spuse Lydia Wells.
Te îndoieşti de priceperea mea în domeniu, am impresia.
Deşi aşa era, Gascoigne preferă să mintă în numele politeţii.
— Nu mă îndoiesc nicidecum, spuse el. Doar că, fiind eu însumi un necunoscător în aceste chestiuni, mă intrigă siguranţa
dumitale.
— Am fost proprietara unui tripou timp de zece ani, spuse văduva. Ruleta mea s-a oprit pe potul cel mare doar o singură
dată, în tot acest interval de timp, şi asta s-a întâmplat fiindcă
atunci s-a înţepenit în pivot din cauza unei murdării. Făcusem ca ruleta să fie reglată în aşa fel încât săgeata să cadă mereu pe premiul plasat cel mai aproape de jackpot. Ca o a doua precauţie, reperele plasate de o parte şi de cealaltă a numărului erau unse cu grăsime. Săgeata întotdeauna aluneca peste ele, în ultimul moment, dar atât de imperceptibil şi atât de palpitant, încât jucătorii nu se puteau abţine să sară în picioare şi să-şi arunce pe masă şilingii pentru încă un tur de ruletă.
— Vai, domnişoară Lydia, dar asta e ceva diabolic de incorect!
— Nicidecum, spuse Lydia.
— Ba da, este! Asta se numeşte a trişa!
— Răspunde-mi, te rog, la asta: poţi să spui că un prăvăliaş
trişează dacă pune cele mai frumoase mere în partea din spate a căruţei astfel încât primele să se vândă fructele mai pătate?
întrebă Lydia Wells.
— Situaţiile nu se pot compara, spuse Gascoigne.
— Aiurea, se pot compara foarte bine, zise văduva.
Prăvăliaşul are grijă de venitul lui, căci, dacă ar pune cele mai frumoase mere în faţă, fructele pătate n-ar ajunge la vânzare decât după ce s-au stricat, nemairămânând atunci decât să fie aruncate. Îşi asigură un venit constant, încurajându-şi muşteriii să accepte un fruct cu mici imperfecţiuni, foarte mici imperfecţiuni. Şi eu trebuie să am grijă de venitul meu, dacă
vreau să nu-mi pierd afacerea, aşa că şi eu procedez exact la fel.
Când un jucător pleacă acasă doar cu un mic câştig – să zicem, cinci lire – şi cu sentimentul că a trecut la milimetru pe lângă o avere colosală, este ca şi cum s-ar fi dus acasă cu un măr un pic pătat. Rămâne cu un câştig modest, cu o amintire plăcută despre o seară foarte frumoasă şi cu impresia că norocul a trecut razant pe lângă el. Altfel spus, este fericit – mai mult sau mai puţin.
Fericită, atunci, sunt şi eu.
Gascoigne râse din nou.
— Dar jocurile de noroc sunt un viciu, spuse el. Un măr pătat nu este un viciu. Iartă-mă, nu vreau să fiu plictisitor, însă
se pare că exemplul dumitale – la fel ca ruleta despre care mi-ai povestit – este astfel calibrat încât să-ţi favorizeze punctul de vedere.
— Bineînţeles că jocurile de noroc sunt un viciu, spuse înciudată văduva. Bineînţeles că jocurile de noroc sunt un păcat cumplit şi o năpastă, distrugând oamenii şi aşa mai departe. Dar ce-mi pasă mie de asta? Încearcă să-i spui unui prăvăliaş că nu te interesează merele lui! Şi ce dacă, îţi va riposta el, există o sumedenie de alţi oameni cărora să le placă merele!
Gascoigne o salută milităreşte.
— M-ai convins de abilitatea dumitale de a convinge, spuse el. Eşti o forţă, să ştii, domnişoară Lydia! Îl compătimesc pe amărâtul ăla care a câştigat potul cel mare şi a trebuit să vină la dumneata după aceea, ca să-şi ceară câştigul.
— O, da... Dar nu i-am dat banii niciodată, spuse Lydia Wells.
Lui Gascoigne nu-i venea să creadă:
— Nu ţi-ai achitat obligaţiile băneşti, nu ai predat câştigul obţinut la ruleta tripoului dumitale?
Lydia zvârli mândră din cap.
