Întreabă-mă, mai bine, ce-am făcut de când nu ne-am văzut ultima oară – ce-am făcut, mai exact, chiar în dimineaţa aceasta.
Ardeam de nerăbdare să mă întrebi. Nu-mi vine să cred că n-ai făcut-o până acum.
— Dar povesteşte-mi, te rog.
Lydia stătea dreaptă şi îşi deschise larg ochii cenuşii care-i sclipeau.
— Am cumpărat un hotel, zise ea.
— Un hotel! se minună Gascoigne. Care hotel?
— Acesta.
— Acesta...?
— Ţi se pare că sunt imprevizibilă, nu-i aşa? exclamă ea bătând o dată din palme.
— Mi se pare că eşti întreprinzătoare, şi curajoasă, şi foarte frumoasă, spuse Gascoigne. Şi alte o mie de calităţi.
Povesteşte-mi de ce ai cumpărat un hotel întreg.
— Intenţionez să transform destinaţia localului, spuse Lydia.
Ştii că sunt o femeie de lume: am avut o afacere în Dunedin timp de aproape zece ani, iar înainte de asta la Sydney, la fel. Sunt o persoană întreprinzătoare, Aubert! Nu m-ai văzut încă în elementul meu. Vei constata că sunt foarte întreprinzătoare, ai să
vezi.
Gascoigne privi în jurul lui:
— Şi ce transformări vrei să faci aici?
— Ajungem, în sfârşit, la „viziunea” mea, zise Lydia aplecându-se în faţă. Ai văzut anunţul despre şedinţa de spiritism, publicat în ziarul de azi, rămânând să fie specificate data şi locul?
— O, zău aşa – nu pot să cred!
Lydia îşi arcui sprâncenele.
— O, zău aşa – nu poţi să crezi ce?
— Păi, mese care se mişcă... spirite, asta vrei tu? zâmbi Gascoigne. Şedinţele de spiritism pot fi nişte prostioare amuzante, dar nu o afacere serioasă, în niciun caz! Nu-i frumos să vrei să scoţi profit dintr-o şarlatanie de salon! Oamenii se supără rău când dau un ban cinstit şi constată că au fost traşi pe sfoară. Şi, în afară de asta, Biserica condamnă aşa ceva, adăugă el.
— Vorbeşti ca şi cum arta nu ar fi o artă! Ca şi cum întreaga afacere n-ar fi decât o escrocherie, spuse Lydia Wells, pe care n-o interesa nicidecum atitudinea Bisericii. Tărâmul paranormalului nu este o şarlatanie, Aubert. Eterul nu este o înşelătorie.
— Nu, zău aşa, totuşi, spuse Gascoigne din nou. Din câte spui tu, ar fi vorba de distracţie, nu de profeţii. Hai să nu ne-apucăm să discutăm despre tărâmuri.
— Constat că eşti un cinic! exclamă ea, chipurile dezamăgită.
N-aş fi crezut niciodată aşa ceva despre tine – un deziluzionat,
poate; sceptic, poate; totuşi un om sensibil, în felul tău.
— Dacă sunt un cinic, sunt un cinic în cunoştinţă de cauză, spuse Gascoigne cu un aer superior. Am participat la câteva şedinţe de spiritism, doamnă Wells; dacă afirm că nu sunt decât nişte superstiţii prosteşti, o fac fiindcă ştiu despre ce vorbesc.
Lydia ezită, apoi mâna ei durdulie zvâcni în faţă, oprindu-se pe mâneca lui.
— Dar sunt nepoliticos cu dumneata, din moment ce e un subiect care pare să te fascineze, spuse Gascoigne adoptând o atitudine mai rezervată.
— Nu-i vorba despre asta, spuse ea mângâind câteva clipe ţesătura manşetei lui, apoi retrăgându-şi iute mâna în poală. Nu trebuie să mă numeşti „doamna Wells” sau, oricum, în curând nu va mai fi cazul.
Gascoigne înclină din cap.
— Doreşti ca lumea să ţi se adreseze acum cu numele de domnişoară? întrebă el reflectând în sinea lui că o asemenea idee i se părea foarte nepotrivită.
— Nu, nu, spuse Lydia muşcându-şi uşor buza şi, trăgându-se mai aproape, şopti: Urmează să mă mărit.
— Te măriţi?!
— Da – de îndată ce va fi posibil; dar e secret încă.
— Secret... faţă de mine?
— Faţă de oricine.
— Nu îmi spui mie numele iubitului tău?
— Nu, nu-ţi spun dumitale şi nici nimănui. Este povestea mea de dragoste clandestină, zise Lydia chicotind. Uită-te la mine, parcă aş fi o fetişcană de treisprezece ani care se pregăteşte să fugă cu iubitul în lume! Nu îndrăznesc nici măcar să port inelul de la el, deşi e o bijuterie foarte frumoasă: un rubin de Dunstan, montat în aur de Dunstan.
— Presupun că se cuvine să te felicit, zise Gascoigne pe un ton destul de cordial, însă cu o nouă reticenţă, căci speranţele lui fuseseră cumva spulberate de această veste.
