Într-un târziu, Charlie Frost, care până atunci fusese ignorat cu succes, a sugerat că poate cei doi chinezi pur şi simplu nu înţeleseseră ce întreba Mannering. A propus, aşadar, ca întrebările să îi fie puse din nou lui Ah Sook, dar de data asta în scris: astfel, a zis el, puteau avea siguranţa că nu se pierduse niciun sens în actul traducerii. Nilssen a apreciat logica acestei idei, pe care a acceptat-o. Mannering era dezamăgit, dar, fiind în minoritate, s-a văzut nevoit să fie de acord. Îi dădu drumul lui Ah Quee, băgă revolverul la loc în toc şi scoase agenda din vestă, ca să compună o întrebare cu ideograme chineze.
Carnetul lui Mannering era un obiect cu care el se mândrea pe drept cuvânt. Paginile caietului fuseseră organizate ca un fel de carte de citire, cu caracterele chinezeşti scrise sub sensurile englezeşti; Mannering născocise un index, cu ajutorul căruia
caracterele puteau fi asociate pentru a forma cuvinte mai lungi.
Nu exista niciun fel de transcriere fonetică, iar din acest motiv carnetul mai mult crea confuzie, în loc să o risipească, însă în ansamblu era un instrument de conversaţie ingenios şi util.
Mannering îşi puse vârful limbii în colţul gurii, cum făcea întotdeauna când citea sau scria, şi începu să frunzărească prin carnet.
Dar înainte ca Mannering să îşi conceapă întrebarea, Al Sook dădu răspunsul. Minerul se ridică de pe locul unde şezuse, lângă
forjă – cu el în picioare, coliba părea dintr-odată foarte mică – şi îşi drese glasul.
— Ştiu secretul lui Crosbie Wells, zise el.
Asta era ceea ce descoperise el în Kaniere chiar în acea dimineaţă; şi despre asta venise să discute acasă la Ah Quee.
— Ce? spuse Mannering. Ce?
— A fost în Dunstan, spuse Ah Sook. Zăcămintele de la Otago.
Mannering se dezumflă dezamăgit.
— Şi ce contează asta? se răţoi el. Ce mare secret e ăsta?
Crosbie Wells – în Dunstan! Când a fost el în Dunstan? Acum doi ani – acum trei ani! Ei şi ce dacă – şi eu am fost în Dunstan!
Toată Hokitika a fost în Dunstan!
— Şi nu te-ai întâlnit cu Wells acolo? îl întrebă Nilssen pe Mannering.
— Nu, zise acesta. Nu l-am întâlnit niciodată. O ştiam pe nevastă-sa totuşi. De pe vremea când era la Dunedin.
— O ştiai pe nevastă-sa? Văduva? se miră Nilssen.
— Da, spuse sec Mannering, neavând chef să dezvolte subiectul. Dar pe Crosbie nu l-am văzut niciodată, repetă el uitându-se pe altă pagină din carnet. Erau despărţiţi deja. Bun, şi-acum, gura, toţi: nu mă pot concentra dacă e gălăgie.
*
— Dunstan, spuse Walter Moody mângâindu-şi bărbia între degetul mare şi arătător.
— Este un teren aurifer în Otago.
— Partea centrală a provinciei Otago.
— Dunstan nu mai produce nimic acum. N-au mai rămas decât aluviuni acolo. Dar a scos destul metal strălucitor când minele erau prospere.
— Este a doua oară când acest teren aurifer a fost pomenit în
această seară, remarcă Moody. Am dreptate?
— Ai perfectă dreptate, domnule Moody.
— Stai un pic. În ce sens are perfectă dreptate?
— Aurul care a fost folosit pentru a-l şantaja pe domnul Lauderback provenea de la o mină din Dunstan. Lauderback a spus asta.
— Lauderback a spus asta – exact, zise Moody clătinând din cap. Mă întreb dacă pot avea încredere în intenţiile domnului Lauderback atunci când a menţionat numele acelui teren aurifer, cu atâta nonşalanţă, în discuţia lui de azi-dimineaţă cu domnul Balfour.
— Ce vrei să spui cu asta, domnule Moody?
— Adică n-ai încredere în el? La Lauderback mă refer.
— Ar fi extrem de nerezonabil din partea mea dacă nu aş
avea încredere în domnul Lauderback, ţinând seama că nu l-am văzut în viaţa mea pe acest om, spuse Moody. Sunt perfect conştient că faptele pertinente ale acestei povestiri îmi sunt relatate la a doua mână, ba chiar, în unele cazuri, la a treia mână. Să luăm, bunăoară, menţionarea terenului aurifer Dunstan. Din câte se pare, Francis Carver a menţionat numele acelui teren într-o discuţie cu domnul Lauderback, care l-a rândul lui i-a povestit această conversaţie domnului Balfour, care l-a rândul lui mi-a relatat mie, astă-seară, aceeaşi conversaţie!
Veţi fi de acord cu toţii că aş fi un prost să cred că vorbele domnului Balfour reprezintă adevărul.
Dar Moody îşi judecase greşit auditoriul atunci când pusese la îndoială un subiect atât de sensibil cum este adevărul. O
explozie de indignare zgudui toată sala.
— Cum, dumneata n-ai încredere când cineva îţi povesteşte ce i s-a întâmplat?
— Ce poate fi mai adevărat decât atât, domnule Moody?
— Ce altceva ar putea să-ţi mai spună, mai mult decât ţi-a povestit deja?
