Fiindcă, altminteri, n-aş fi acceptat niciodată ajutorul tău.
— Poate că te cam lasă memoria, spuse Gascoigne. Ţin să-ţi reamintesc că eu ţi-am venit în ajutor doar fiindcă m-ai rugat tu.
— Asta? Rochia asta mucegăită, asta numeşti tu „ajutor”?
Ia-ţi mai bine rochia înapoi şi dă-mi mie aurul!
— Te-am scos de la închisoare, Anna Wetherell, riscându-mi pielea; iar rochia i-a aparţinut răposatei mele neveste, în cazul în care nu ştiai, zise Gascoigne.
Azvârli ţigara pe podea şi o strivi cu călcâiul până nu mai rămase nimic din ea. Anna deschidea gura vrând să-i trântească
o replică, aşa că Gascoigne trebui să ridice glasul când spuse tare şi răspicat:
— Din păcate, nu eşti într-o stare propice pentru surpriza mea.
— Ba mă simt perfect aptă, mulţumesc.
— O surpriză, continuă Gascoigne, vorbind şi mai tare, pe care am organizat-o pentru tine din raţiuni de sinceră caritate şi binefacere...
— Domnule Gascoigne...
— ...fiindcă am considerat că ţi-ar prinde bine să mai ieşi din casă şi să te distrezi un pic, conchise Gascoigne, care se făcuse alb ca varul la faţă. Îi voi comunica doamnei că eşti deprimată şi că nu vrei să te arăţi în lume aşa.
— Dar nu sunt deprimată, îl contrazise Anna.
— Eu consider că eşti, spuse Gascoigne.
Goli paharul şi îl puse apoi pe noptieră, lângă perna sfredelită în mijloc de o singură gaură înnegrită.
— Voi pleca acum. Îmi pare rău că arma aceea de foc nu a
tras glonţul, aşa cum a fost intenţia ta, şi îmi pare rău că stilul tău de viaţă depăşeşte posibilităţile tale de a-i face faţă financiar.
Îţi mulţumesc pentru coniac.
MIJLOCUL CERULUI/FUNDUL CERULUI
În care Gascoigne pune problema datoriei Annei, iar EdgarClinch nu i se destăinuie.
În momentul în care Gascoigne traversa holul Hotelului Gridiron, uşa de la intrare se deschise cu o smucitură şi înăuntru se repezi domnul Edgar Clinch. Gascoigne încetini pasul ca să nu treacă prea aproape unul de celălalt, un gest pe care Clinch îl interpretă greşit drept o ezitare de o altă natură.
Trecu pragul şi se opri brusc, împiedicându-l astfel pe Gascoigne să iasă din hotel. În spatele lui, uşa se trânti cu o bufnitură.
— Pot să te ajut cu ceva? spuse el.
— Nu, mulţumesc, răspunse politicos Gascoigne şi rămase locului o clipă, aşteptând ca Edgar Clinch să se dea la o parte din uşă astfel încât să poată ieşi fără să se atingă de el.
Dar valetul fusese alertat de zgomotul uşii trântite.
— Hei, tu! strigă el după Gascoigne, ieşind din odăiţa lui de sub scări. Care-a fost treaba cu împuşcăturile alea de pistol? Jo Pritchard arăta ca moartea pe două picioare când a coborât aici.
Parc-ar fi văzut o stafie.
— A fost o greşeală, spuse sec Gascoigne. O simplă greşeală.
— Împuşcături de pistol? zise Edgar Clinch, care nu se urnise din uşă.
Clinch era un bărbat înalt, în vârstă de patruzeci şi trei de ani, cu părul de culoarea nisipului şi o expresie inofensivă, plină
de amabilitate. Avea o mustaţă imperială, pomădată la vârfuri, un accesoriu arătos, care nu îi încărunţise în acelaşi ritm cu părul – pomădat şi acesta, cu cărare pe mijloc, şi tuns până la nivelul lobului urechilor. Avea obrajii în formă de măr, nasul roşu şi un profil teşit. Ochii erau atât de oblici, încât păreau să se închidă complet când zâmbea, ceea ce Clinch făcea adesea, după
cum atestau încreţiturile de la coada pleoapelor. Acum însă se încrunta.
— Eu eram jos, aici, la recepţie, spunea valetul. Dar omul acesta era acolo – a văzut tot. Alergase în sus pe scări când a auzit strigătele, iar pistolul s-a declanşat după ce a intrat el în cameră. Pe urmă, a mai fost o împuşcătură – a doua. Tocmai mă
pregăteam să urc la etaj să investighez când Jo Pritchard vine jos şi îmi spune să nu mă neliniştesc. Îmi zice că târfa curăţa arma,
care s-a descărcat întâmplător, dar explicaţia nu stă în picioare decât pentru prima împuşcătură.
Edgar Clinch îşi mută privirea înapoi la Gascoigne.
— A doua împuşcătură eu am tras-o, spuse Gascoigne abia stăpânindu-şi agasarea, fiindcă nu suporta să fie reţinut undeva împotriva voinţei lui. Eu am apăsat pe trăgaci, ca să fac o probă, atunci când am constatat că prima împuşcătură fusese un rateu.
— Şi de ce se ţipa în cameră? întrebă hotelierul.
— Situaţia aceea s-a rezolvat acum.
— Jo Pritchard, el ce făcea – o bătea?
