— Şi în ciuda faptului, probabil, că el plătise ca să rămâi până dimineaţă.
— Dar ţi-am spus că nu voiam să lipsesc decât foarte puţin timp.
— Însă, pe urmă, ţi-ai pierdut cunoştinţa, a spus Gascoigne.
— Poate am leşinat.
— Nici tu nu crezi asta.
Anna şi-a muşcat buza.
— O, n-are nicio noimă! a exclamat ea după un moment.
Treaba cu aurul n-are nicio noimă; opiul n-are nicio noimă. Cum am ajuns cu acolo? Afară, în frig, complet singură, la jumătatea drumului spre Arahura!
— Cu siguranţă că multe din lucrurile care se întâmplă când eşti sub efectul opiului n-au nicio noimă.
18 „Vânt propice” (lb. engleză).
— Da, a spus ea. Da, aşa e.
— Însă, bucuros, prefer să mă bizui pe judecata ta în această
privinţă, ţinând seama că eu, unul, nu m-am atins niciodată de droguri, a spus Gascoigne.
Ceainicul a început să şuiere. Gascoigne şi-a vârât ţigara în colţul gurii, şi-a înfăşurat mâna într-o cârpă şi l-a ridicat de pe plită. În timp ce turna apa peste frunzele de ceai, a spus:
— Cum rămâne cu chinezoiul tău? A umblat cu opiul, nu-i aşa?
Anna se freca pe faţă, cum se freacă pe obrăjori un prunc obosit: cu stângăcie.
— Nu m-am văzut cu Ah Sook aseară, a răspuns ea. Ţi-am mai spus, am fumat pipa acasă.
— O pipă umplută cu opiul lui! a exclamat Gascoigne punând ceainicul pe raftul de deasupra plitei.
— Da, presupun. Dar ai putea la fel de bine să spui că era opiul lui Joseph Pritchard.
Gascoigne a luat din nou loc.
— Domnul Staines s-o fi întrebat ce s-a întâmplat cu tine, din moment ce ai plecat din patul lui atât de brusc, în toiul nopţii şi nu te-ai mai întors. Deşi remarc că nu a venit să te scoată pe cauţiune astăzi, nici el, nici patronul tău.
Vorbea dinadins tare, ca s-o scuture pe Anna din lâncezeală; când a scos farfurioarele, pe a Annei a pus-o jos cu un zăngănit şi a împins-o spre ea, ca să hârşâie pe masă.
— Asta-i treaba mea, a spus Anna. Mă voi duce să-mi cer scuze, de îndată ce...
— De îndată ce vom stabili ce o să facem cu aurul ăsta, a încheiat Gascoigne în locul ei.
Gascoigne îşi schimbase din nou dispoziţia sufletească: subit, era extrem de vexat. Nu găsise deocamdată nicio explicaţie clară, care să arate de ce rochia Annei fusese umplută cu aur, sau cum ajunsese ea să zacă fără simţiri în mijlocul drumului, ori, de fapt, dacă aceste două întâmplări aveau cumva vreo legătură una cu cealaltă. Era vexat fiindcă nu putea pricepe asta, şi de aceea, pentru a-şi domoli nemulţumirea, a devenit răutăcios, o atitudine care îi oferea măcar un simulacru de control.
— Cât valorează? a întrebat Anna aplecându-se să atingă din nou aurul. Estimativ, mă refer. Eu n-am ochiul format pentru aşa ceva.
Gascoigne a strivit mucul de ţigară în farfurioară.
— Eu cred că întrebarea pe care ar trebui să ţi-o pui, draga
mea, este nu cât, ci cine şi de ce. Al cui e aurul acesta? De la ce mină provine? Şi unde trebuia să ajungă?
*
Au stabilit în acea primă seară să ascundă grămăjoara de aur. Au stabilit că, dacă o întreba careva pe Anna de ce în locul rochiei ei obişnuite o pusese pe aceasta, care era mai sumbră, ea să răspundă, absolut sincer, ca îşi dorise să poarte doliu, cu întârziere, pentru moartea pruncului ei nenăscut şi că făcuse rost de noua toaletă dintr-un cufăr adus de ape pe bancul de nisip din Hokitika. Toate astea erau adevărate. Dacă cerea careva să vadă vechea rochie sau dacă întreba unde o ţinea, Anna trebuia să-l informeze imediat pe Gascoigne, întrucât neîndoielnic acea persoană ştia de existenţa aurului care fusese ascuns între volanele rochiei, ceea ce însemna că ştia, de asemenea, care era originea aurului, ba poate chiar şi destinaţia avută în vedere, oricare ar fi fost aceasta.
Odată ce această strategie a fost pusă la punct, Gascoigne a golit cutia lui de tablă cu model scoţian, după care au împins aurul direct în ea, au învelit cutia într-o pătură şi au pus bocceaua astfel improvizată într-un sac de făină, pe care Gascoigne l-a legat cu sfoară. A cerut, până aveau să afle noi informaţii, ca sacul să fie ascuns la el acasă, sub pat. La început, Anna a avut îndoieli, însă bărbatul a convins-o că soluţia cea mai sigură era ca aurul să rămână la el: nu primea niciodată
musafiri, casa era încuiată pe timpul zilei şi nimeni nu ar fi avut nici cel mai mic motiv să îşi imagineze că el dosea o comoară – în fond, venise de curând în oraş, aşa că nu avea duşmani şi nici prieteni.
Următoarele două săptămâni au trecut ca prin ceaţă. Anna s-a întors acasă la Staines, unde a constatat că acesta dispăruse fără urmă; peste câteva zile, a aflat de moartea lui Crosbie Wells şi a descoperit că acel eveniment avusese loc în ceasurile când ea zăcuse în inconştienţă. La scurt timp după aceea, a auzit că o avere enormă, cu origini încă neelucidate, fusese găsită ascunsă
pe proprietatea lui Crosbie Wells, care între timp fusese cumpărată de Edgar Clinch – proprietar delegat al Hotelului Gridiron, care era deţinut de Emery Staines şi unde locuia Anna în prezent.
Gascoigne nu discutase direct cu Anna despre acele întâmplări, fiindcă de fiecare dată ea refuza să se implice într-o
conversaţie despre Emery Staines, iar despre Crosbie Wells nu avea absolut nimic de spus, în afară de faptul că nu-l întâlnise niciodată. Gascoigne intuia că Anna suferea din cauza dispariţiei lui Staines, însă nu putea aprecia dacă, în sinea ei, credea că
acesta era în viaţă sau murise. Din respect faţă de sentimentele ei, Gascoigne a renunţat complet la subiect; când vorbeau, vorbeau despre alte lucruri. De la fereastra înaltă a camerei ei situate la etajul de sus al Hotelului Gridiron, Anna privea cum căutătorii de aur se căzneau să răzbească prin ploaie, pe strada Revell, într-o direcţie sau în cealaltă. Stătea mai tot timpul în odaia ei şi purta zilnic rochia neagră a Agathei Gascoigne. Niciun bărbat nu a întrebat de ce îşi schimbase Anna veşmintele; niciun bărbat nu a făcut vreo aluzie din care să reiasă că ar fi ştiut de aurul care fusese ascuns în corsetul ei, iar acum era depozitat, la loc sigur, sub patul lui Gascoigne. Cine purta răspunderea pentru această faptă nu dorea, indiferent din ce motiv, să iasă în faţă şi să mărturisească limpede ce făcuse.
A doua zi după înmormântarea lui Crosbie Wells, Anna a fost judecată pentru tentativă de suicid la judecătoria pentru cauze minore. A refuzat să pledeze în instanţă, iar în final a fost amendată cu suma de cinci lire pentru tentativă de delict grav, după care a fost muştruluită aspru, fiindcă l-a făcut pe judecător să-şi piardă timpul cu ea.
*
