— Probabil.
— Iar prăvălia domnului Pritchard e la nici – cât – zece minute de mers pe jos de la Gridiron. Chiar şi mai puţin, dacă
iuţeşti pasul.
Anna a ridicat din umeri.
— De ce te duci în Chinatown, la Kaniere, domnişoară
Wetherell? a descusut-o Gascoigne pe un ton caustic, considerând că ştia probabil răspunsul la întrebare, dar voia să îl audă rostit de ea cu voce tare.
— Poate fiindcă îmi place acolo, a zis ea cu răceală în glas.
— Ah, a spus el. Poate fiindcă îţi place acolo.
(Pentru numele lui Dumnezeu! Ce-l apucase, aşa, dintr-odată? Ce-i păsa lui dacă târfa avea clienţi şi printre chinezi? Ce-i păsa lui dacă bătea drumul până la Kaniere de una singură sau însoţită? Era o târfă, de ce să conteze? O văzuse prima oară doar în seara aceea! Gascoigne simţi un val de nedumerire, apoi imediat se umplu de furie. Îşi găsi refugiul în ţigară.)
— Mannering, a spus el după ce a suflat fumul afară.
Bărbatul gras. N-ai putea să îl părăseşti?
— Doar după ce îmi plătesc datoria.
— Câţi bani înseamnă asta?
— O sută de lire sterline, a răspuns Anna. Poate un pic mai mult.
Rochia goală pe dinăuntru zăcea între ei ca un cadavru biciuit. Gascoigne s-a uitat la mormanul care strălucea pe masă.
Anna, urmărind direcţia privirii lui, s-a uitat şi ea.
— Vei fi judecată la tribunal, desigur, a spus Gascoigne cu ochii la aur.
— M-au prins doar vărzuită în public, a zis Anna. O să-mi dea o amendă, atâta tot.
— Vei fi judecată în instanţă, a insistat Gascoigne. Pentru tentativă de suicid. Ştiu sigur, de la temnicer.
— Tentativă de suicide? a repetat Anna holbându-se la el.
— Păi, n-ai încercat să-ţi pui capăt zilelor?
— Nu! a sărit ea şocată. Cine-a zis asta?
— Sergentul de serviciu, care te-a preluat azi-noapte, a răspuns Gascoigne.
— Dar e absurd.
— Din păcate, aşa s-a consemnat. Va trebui să-ţi pledezi cauza, într-un fel sau altul.
Anna nu a spus nimic pe moment, apoi a izbucnit cu năduf:
— Fiecare bărbat vrea ca târfa lui să fie nefericită, absolut fiecare bărbat!
Gascoigne a suflat pe gură un jet subţire de fum.
— Târfele, în majoritatea lor, sunt nefericite. Scuză-mă, dar acesta e purul adevăr.
— Cum e posibil să mă acuze de tentativă de suicid fără să
mă întrebe întâi dacă eu...? Cum e posibil? Unde e...
— Ce, dovada?
Gascoigne se uita cu milă la ea. Chipul şi trupul ei vădeau limpede că Anna fusese la un pas de moarte. Avea o paloare ca de ceară şi părul slinos îi atârna veşted. Cu degetele se trăgea de mâneci, mecanic, involuntar; sub ochii funcţionarului, s-a cutremurat toată de un fior puternic.
— Temnicerul presupune că eşti nebună, a zis el.
— N-am vorbit niciun cuvânt cu Shepard şi sunt de luni de zile în Hokitika, a spus Anna. Nu ne cunoaştem nicidecum.
— A pomenit de faptul că ai pierdut recent un copil.
— Am pierdut! a repetat Anna pe un ton scârbit. Am pierdut!
Ce cuvânt pur!
— Tu ai folosi un altul?
— Da.
