Era foarte supărat că Löwenthal intervenise în textul anunţului fără ştirea lui, exprimându-şi nemulţumirea cu aceeaşi morocănoşie şi grosolănie de care dăduse dovadă şi prima oară

când i se adresase editorului. Löwenthal, scuzându-se din tot sufletul, a tipărit anunţul din nou – plus încă de cinci ori după

aceea, fiindcă omul plătise tariful aferent retipăririi textului, zilnic, timp de o săptămână, şi, ţinând seama de împrejurări, Löwenthal socotise că era mai prudent să-i ofere gratuit şi o a şaptea tipărire în ziar.

Prin urmare, aşa cum i-a explicat Löwenthal lui Moody, era sigur atât de data acelei întâmplări, cât şi de numele întreg al

omului, Crosbie Francis Wells. Incidentul îi rămăsese întipărit în minte, fiindcă întotdeauna un meseriaş ţine minte prima lui greşeală, atunci când priveşte înapoi la începuturile afacerii lui, iar nemulţumirea unui client nu se uită uşor atunci când eşti pasionat de munca ta.

Nu mai rămânea acum decât întrebarea legată de descrierea omului, căci cum putea Löwenthal să fie atât de sigur că

bărbatul în discuţie avea într-adevăr o cicatrice pe obraz, ştiut fiind că fostul ocnaş, cunoscut drept Francis Carver, avea precis aşa ceva, iar pustnicul, cunoscut drept Crosbie Wells, nu avea în niciun caz un asemenea semn pe faţă? Asupra acestui ultim aspect, Löwenthal admise că nu putea fi sigur. Poate, amintindu-şi incidentul suprapusese o altă imagine păstrată în memorie: figura unui om cu cicatrice. Însă ţinea să adauge că, de felul lui, avea o memorie foarte bună şi că individul acela îi rămăsese foarte viu în minte; îşi amintea că tipul avea un joben, pe care îl presase între palme în timp ce vorbea, de parcă ar fi vrut să-l turtească şi să-l aplatizeze complet. Acest amănunt cu siguranţă nu putea fi fals! Löwenthal a declarat că era dispus să

parieze, pe o sumă de bani respectabilă, că bărbatul pe care şi-l amintea el avea într-adevăr pe obraz o cicatrice în formă de seceră, şi că, de asemenea, avusese un certificat de naştere pe numele de Crosbie Francis Wells. Löwenthal admitea totuşi că el nu-l cunoscuse niciodată pe defunctul Crosbie Wells şi că nu avea cum să-şi imagineze figura lui, din moment ce niciun portret sau crochiu al acestuia nu se păstraseră după moartea lui.

Noua informaţie, aşa cum e lesne de imaginat, a dat naştere unei adevărate cacofonii de vociferări şi supoziţii în fumoarul Hotelului Coroana, iar povestirea a fost întreruptă o vreme. Dar noi îi vom lăsa în timpul prezent şi vom merge mai departe în trecut.

*

Serviciul de transport cu feribotul între Kaniere şi gura râului Hokitika nu se întrerupsese din cauza vremii nefavorabile, deşi clientela se rărise aproape complet; luntraşii, neavând pe cine să

transporte şi fără nicio obligaţie presantă, şedeau în depozitul deschis, lângă chei, fumând ţigări şi jucând whist. Nu le surâdea deloc să renunţe la jocul lor de cărţi şi să se aventureze afară în ploaie, aşa că au cerut cu năduf un tarif care reflecta toată

nemulţumirea lor. Mannering însă a acceptat suma pe loc, iar

luntraşii au fost nevoiţi să pună jos cărţile de joc, să îşi stingă

ţigările şi să se apuce să împingă barca pe rampă până pe apă.

Kaniere se afla la doar vreo şase kilometri şi jumătate în susul râului, o distanţă ce avea să fie parcursă cât ai fi bătut din palme la întoarcere, când vâslaşii nu mai trebuiau să tragă la rame contra curentului; drumul spre munţi însă putea dura cu uşurinţă şi un ceas, depinzând de agitaţia apelor râului, de vânt şi de intensitatea mareei. Căutătorii de aur care făceau naveta între Kaniere şi Hokitika parcurgeau de obicei această distanţă

cu diligenţa sau pe jos, însă diligenţa fusese şi plecase deja, iar vremea ploioasă nu te îndemna nicidecum să mergi pe jos.

Mannering plăti costul transportului şi, în scurt timp, el şi Frost şedeau deja la pupa unei şalupe vopsite (de fapt, era o barcă de salvare, recuperată de la o epavă), cu Holly, căţeaua collie, între ei. Trăgând la rame, vâslaşii au împins barca de la mal şi, continuând să vâslească puternic, au adus ambarcaţiunea pe direcţia de navigare în amonte.

Aşezaţi cu spinarea lipită de pupa, Frost şi Mannering s-au trezit faţă-n faţa cu vâslaşii, care arătau mai degrabă ca doi uriaşi cârmaci bine îmbrăcaţi; distanţa dintre ei se reducea de fiecare dată când lopătarii se aplecau înainte, ca să manevreze vâslele. Prin urmare, cei doi bărbaţi nu au vorbit despre ceea ce aveau de gând să facă odată ajunşi la destinaţie, fiindcă asta ar fi însemnat ca secretele lor să ajungă la urechile luntraşilor. În schimb, Mannering a sporovăit constant despre vreme, Americi, sol, sticlă, mic dejun, mineritul la şteamp, cheresteaua locală, teatrul de război din Marea Baltică şi traiul pe terenurile aurifere.

Frost, care avea rău de mare, nu se mişca deloc, ridicând doar periodic mâna la frunte, ca să-şi şteargă năduşeala ce i se forma sub borul pălăriei. Răspundea la trăncăneala lui Mannering numai prin mormăieli aprobative, cu dinţii strâns încleştaţi.

În realitate, Frost era foarte speriat, din ce în ce mai speriat, pe măsură ce fiecare mişcare a vâslelor împingea ambarcaţiunea tot mai aproape de defileu. Ce Dumnezeului îl apucase să spună

că nu era fricos, când el se temea şi de umbra lui? Ar fi putut cu uşurinţă să se eschiveze, sub pretextul că trebuia să se ducă

înapoi la bancă! Acum, se clătina în şalupă, cu picioarele în zece centimetri de apă cafenie, dârdâind, neînarmat şi nepregătit, el, secundantul ales greşit în duelul altuia, şi asta pentru ce? Ce dispută avea el cu chinezul Quee? Ce răfuială avea el? El, care în viaţa lui nu-l văzuse pe acel individ! Frost ridică mâna, ştergându-se pe sub borul pălăriei.

Râul Hokitika îşi croia drum în sus peste o albie bolovănoasă, cu pietre rotunjite şi netezite uniform de curgerea apei. Malurile râului erau tivite cu hăţişuri întunecoase, frunzişul părând şi mai întunecos din cauza ploii; norii se târau parcă pe dealurile din depărtare. Aveai senzaţia, zgâindu-te în sus la ei, că

distanţa era măsurată în tablouri dramatice: falnici, pinii kahikatea, răsărind din hăţişuri, se profilau verzi pe avanscenă, albăstrii la mijlocul distanţei şi cenuşii pe coama dealurilor, unde se contopeau cu aburul negurii. Alpii erau acoperiţi de nori, însă

în zilele senine (cum a remarcat Mannering) se vedeau foarte clar: un lanţ muntos cu vârfuri albe înfipte în înaltul cerului.

Şalupa înainta mai departe. Au trecut pe lângă o pirogă, care plutea rapid în josul râului, transportând un topometru bărbos şi două călăuze maori, care şi-au săltat pălăriile destul de veseli, iar Mannering i-a salutat la fel. (Frost nu putea risca să se mişte.) După aceea, n-a mai fost nimic; doar malurile râului, zgâlţâindu-se parcă, de o parte şi de cealaltă a bărcii; ploaia biciuind pieziş apa. Pescăruşii care se ţinuseră după ei de la gura râului şi-au pierdut interesul şi au rămas în urmă. Au trecut aşa vreo zece minute, probabil, şalupa a cotit pe lângă un meandru şi, dintr-odată, ca atunci când aprinzi lumina într-o cameră

aglomerată, de jur împrejurul lor totul a început să vuiască de gălăgie şi vânzoleală.

Tabăra de corturi de la Kaniere era plasată ca o staţie intermediară la jumătatea distanţei dintre Hokitika şi loturile aurifere dinspre munţi. Terenul din jurul aşezării era relativ plat, brăzdat de o adevărată reţea de viroage şi pâraie, toate purtând pietre şi grohotişuri dinspre Alpi până jos, la mare; susurul apei curgătoare era omniprezent aici, ca un muget îndepărtat, un pleoscăit, un freamăt, un răpăit. Aşa cum se exprimase unul dintre primii topometri, pe Coasta de Vest, oriunde exista apă

exista şi aur, iar apă era pretutindeni, apă picurând de pe ferigi, apă ca nişte mărgele pe crengi, apă îmbibând bucăţile de muşchi ce atârnau grele din copaci, apă umplând urmele paşilor, băltind la suprafaţă.

În ochii lui Frost, tabăra de la Kaniere reprezenta un tablou foarte jalnic. Corturile băieşilor, montate unele lângă altele în şiruri strâmbe, erau aproape culcate la pământ sub greutatea ploii necontenite; câteva se prăbuşiseră de-a binelea. Pe funiile întinse între ele dintr-o parte în alta atârnau steguleţe şi rufe ude. Câteva corturi fuseseră consolidate cu o tencuială

improvizată din şist şi lut şi le mergea ceva mai bine; ingenioşi,

alţii avuseseră ideea să atârne o a doua foaie de cort în copacii de deasupra, ca o tendă suplimentară. Afişe pictate erau prinse în cuie pe trunchiurile copacilor, făcând reclamă la tot soiul de distracţii şi băuturi. (Cu doar un acoperiş de pânză şi o sticlă de băutură, puteai deschide o cârciumă în colonia de mineri, deşi riscai să iei amendă şi chiar să intri la pârnaie dacă erai prins de oamenii legii; cea mai mare parte a rachiului vândut în acest mod era fermentat la faţa locului, în colonie. Charlie Frost încercase odată să bea dintr-o holercă făcută la Kaniere, dar scuipase înghiţitura din gură, scârbit. Băutura era uleioasă, înţepătoare pe limbă şi plină de resturi nefiltrate; lui Frost i se păruse că

mirosea foarte mult a emulsie fotografică.)

Frost se minuna cum de ploaia nu-i mânase pe mineri înăuntru; dimpotrivă, nimic nu părea să le fi tăiat pofta de viaţă.

Erau adunaţi ciorchine pe malul râului, unii în apă până la genunchi, scoţând aluviuni cu ligheanul de tablă, alţii zdrăngănind minereul în şaitrocuri, unii curăţându-şi oalele, îmbăindu-se, săpunindu-şi rufele, împletind funii sau cârpind ciorapi pe mal. Toţi purtau costumaţia tradiţională a căutătorului de aur, haine confecţionate din moleschin, postav şi dril. Unii se făleau cu cingători la brâu, vopsite într-un roşu aprins, după

moda piraţilor din acea vreme, şi cei mai mulţi purtau pălării cu boruri largi, pleoştite peste urechi. Zbierau încolo şi-ncoace unii la alţii, în timp ce munceau, fără să le pese de ploaie. Dincolo de aceste strigăte, auzeai zumzetul tipic unei activităţi frenetice –

oamenii tăiau lemne, râdeau, fluierau. Un fum albăstrui plutea în aer şi se împrăştia în vălătuci leneşi deasupra râului. Din adâncul pădurii veneau sunete de acordeon, iar de undeva şi mai de departe răsunau ropote de aplauze.

— E linişte, nu-i aşa? spuse Mannering. Chiar şi pentru o zi de sâmbătă.

Lui Frost nu i se părea că era linişte.

— Abia dacă vezi ţipenie de om, continuă Mannering.

Frost vedea zeci de oameni, poate chiar sute.

Panorama din faţa lor era prima impresie a lui Charlie Frost despre Kaniere şi, de fapt, prima lui impresie despre împrejurimile Hokitikăi în general, căci, în cele şapte luni de când traversase bancul de nisip venind în Hokitika, nu se aventurase niciodată dincolo de marginile aşezării, spre defileu, dar nici în lungul plajei mai departe de faleza înaltă de la Seaview. Deşi, adesea, se văita de micimea orizontului său, Frost ştia, în adâncul sufletului său, că spiritul lui nu era făcut pentru

aventură; acum, privind cum un om trăgea o creangă spre un foc anemic de pe marginea râului şi, trântind-o peste patul negricios de cenuşă, ridică o pală de fum care-l înghiţi într-un nor negru, făcându-l să-şi scuipe plămânii tuşind, de ai fi zis că nu mai avea mult de trăit, Frost se simţea absolut îndreptăţit în conservatorismul lui. Kaniere, îşi spuse el în sinea lui, era un loc nenorocit, un loc uitat de Dumnezeu.

Şalupa trase la mal, în apă mică, frecându-se cu coca de pietriş. Vâslaşii de la prora săriră jos şi târâră barca afară din râu, astfel încât Mannering şi Frost să poată coborî fără să se ude pe cizme, o amabilitate inutilă, din moment ce ei erau deja foarte uzi la picioare. Căţeaua collie făcu un salt peste copastie şi se trânti cu burta direct în apă.

— Pe-onoarea mea, zise Mannering urnindu-se greoi pe prundiş şi întinzându-şi mădularele. Trebuia să-mi fi pus eu alţi pantaloni, Charlie. N-are rost să te îmbraci frumos pe o vreme ca asta. Te face să pari un caraghios dacă te dai dandy, pe-onoarea mea!

Sesizase că Frost devenise posac, aşa că încerca să-l mai înveselească. Căci, deşi considera că lui Frost i-ar fi prins foarte bine să se ciocnească un pic de asperităţile vieţii (Frost avea un gen de calm pedant, care-l scotea din sărite pe Mannering), acesta ţinea totuşi să rămână în graţiile băiatului. Mannering era un om combativ din fire, plăcându-i situaţiile competiţionale, şi printre nenumăratele trofee ipotetice pentru care concura zilnic era şi acela gravat cu numele fiecăruia dintre asociaţii lui. Dacă

ar fi fost vreodată nevoit să opteze între binele altui om şi obedienţa aceluiaşi om, ar fi ales a doua variantă, indiferent de preţ. Nu voia să fie indulgent şi s-o lase prea moale cu Frost, căruia şi-aşa îi era suficient de moale, şi ţinea ca băiatul să-şi ştie lungul nasului, însă totodată nu era într-atât de trufaş încât să nu-i întindă cu bunătate o mână, mai ales că bunătatea era atât de flagrant dorită.

Dar Frost nu avu nicio reacţie. Era îngrozit să vadă un cort simplu din pânză, în care de-abia dacă ar fi încăput trei bărbaţi lungiţi unul lângă altul, afişând cu tupeu titulatura de „Hotel”, pe un anunţ scris de mână; a fost şi mai îngrozit când a zărit un miner descheindu-se la prohab şi uşurându-se, în văzul celorlalţi ortaci, pe prundişul de la marginea râului. S-a strâmbat involuntar, dar imediat, alarmat, a auzit râsete. Doi mineri, aşezaţi sub o tendă montată pe un cadru de lemn, la nici zece metri de locul de acostare a şalupei, urmăriseră întreaga scenă.

Era limpede că oroarea întipărită pe chipul lui Frost li se părea foarte amuzantă; unul dintre ei îşi săltă simbolic pălăria de pe cap, iar celălalt aruncă un salut, în zeflemea.