Medicul din Hokitika confirmase că Anna consumase într-adevăr o mare cantitate de opiu în noaptea de 14 ianuarie: mărturia lui în acest sens fusese publicată în West Coast Times a doua zi după procesul Annei. Reuşise oare Anna să-l prostească
pe medic sau să-l convingă cumva să dea un diagnostic fals?
Pritchard analiza această posibilitate. Anna stătuse la închisoare peste douăsprezece ceasuri, iar în acest răstimp tot soiul de bărbaţi o cercetaseră şi o suciseră probabil pe toate părţile, sub privirile altor zeci de oameni care erau de faţă. Era greu de imaginat că ar fi putut să-i păcălească pe toţi. Adevărata stare de leşin nu poate fi simulată, se gândea Pritchard. Nici chiar o târfă
nu poate mima atât de bine aşa ceva.
Perfect: poate că drogul fusese otrăvit totuşi. Pritchard îşi întoarse mâinile cu palmele în sus şi îşi studie liniile spiralate de pe buricele degetelor, fiecare palmă fiind imaginea în oglindă a celeilalte. Când îşi împreuna vârfurile degetelor unele cu altele, acestea formau o dublă reflexie perfectă, ca atunci când un om se lipeşte cu fruntea de luciul unei oglinzi. Se aplecă în faţă, ca să
se uite la liniile spiralate. Era limpede că el nu măsluise în niciun fel drogul, şi nici pe Sook, chinezul, nu-l suspecta că ar fi făcut-o.
Sook ţinea la Anna. Nu, era imposibil ca Sook să fi vrut să-i facă
vreun rău Annei. Ceea ce însemna că drogul fusese probabil otrăvit ori înainte ca Pritchard să-l achiziţioneze angro, ori după
ce Anna îşi cumpărase un pacheţel de opiu de la Ah Sook pentru a-l consuma acasă.
Pritchard îşi procura opiaceele de toate felurile de la un bărbat pe nume Francis Carver. Îl analiză acum pe Carver. Tipul era un fost ocnaş şi, drept urmare, avea o proastă reputaţie; cu Pritchard totuşi se purtase întotdeauna politicos şi corect, iar Pritchard nu avea niciun motiv să creadă că Francis Carver ar
putea să-i dorească lui, sau afacerilor lui, vreun rău efectiv. Cât despre faptul dacă Francis Carver îi purta ranchiună chinezului, Pritchard nu avea habar, însă ştia că nu-i vindea nimic direct chinezului. Îi vindea lui Pritchard, şi doar lui Pritchard.
Pritchard îl întâlnise prima oară pe Carver la un tripou de pe strada Revell în urmă cu vreo şapte luni. Pritchard era un împătimit al jocurilor de noroc şi, odată, când bea ceva după o partidă de zaruri, socotind în minte cam cât pierduse, un bărbat cu o cicatrice pe faţă s-a aşezat lângă el. Pritchard l-a întrebat, din politeţe, dacă îi plăcea să joace cărţi şi ce îl adusese de fapt în Hokitika; şi aşa au intrat în vorbă unul cu celălalt. Când, la un moment dat, Pritchard a menţionat care era profesia lui, Carver a devenit foarte atent. Punând paharul pe masă, i-a explicat lui Pritchard că el era de multă vreme în legătură cu un tip care făcuse parte din echipajul unei corăbii din Compania Indiilor de Est, iar acum controla în Bengal o plantaţie de maci pentru extracţia opiului. Dacă Pritchard avea nevoie de opiu, Carver putea să-i garanteze un produs de o calitate incomparabilă şi într-o cantitate nelimitată. În acea perioadă, Pritchard nu avea niciun stoc de opiu, în afară de nişte tincturi slabe de laudanum, pe care le cumpărase de la un doftor şarlatan; fără ezitare, aşadar, i-a mulţumit lui Carver, a bătut palma cu el şi a convenit să revină în dimineaţa următoare pentru a pecetlui termenii negoţului lor.
De atunci, Carver îi furnizase în total cam un kilogram şi jumătate de opiu. Nu voia să-i furnizeze lui Pritchard mai mult de un kilogram la o livrare, deoarece (aşa cum i-a explicat foarte franc) dorea să controleze foarte din scurt cantitatea de opiu pentru a-l împiedica pe Pritchard să vândă drogul angro altor vânzători şi să obţină astfel un profit intermediar. (Vânzându-i opiu lui Ah Sook, Pritchard făcea, bineînţeles, exact acest lucru, însă Carver nu era la curent cu acest aranjament secundar, din moment ce venea arareori în Hokitika, iar Pritchard nu se obosise să-i mărturisească aşa ceva. Răşina de opiu venea înfăşurată în hârtie, presată într-o cutie de tablă, asemănătoare cu o cutie pentru păstrarea ceaiului.
Pritchard luă o cârpă de pe masa de laborator şi se apucă să
îşi cureţe murdăria de sub unghii, care îi crescuseră cam lungi, remarcă el în gând.
Oare Carver ar fi îndrăznit, de fapt, să otrăvească drogul înainte de a-l vinde angro unei spiţerii? În fond, Pritchard ar fi putut să macine răşina şi să o transforme în laudanum; ar fi
putut să o vândă, cu bucata, unui număr necunoscut de clienţi; sau ar fi putut să folosească opiul pentru propriul lui consum.
Era adevărat că Francis Carver avusese o relaţie urâtă cu Anna, făcându-i foarte mult rău la un moment dat. Dar, chiar şi dacă ar fi vrut să o omoare printr-o supradoză, nu avea nicio garanţie că
vreo parte din opiul otrăvit ar fi putut ajunge în mâinile Annei.
Pritchard rostogoli un cocoloş de murdărie între degete. Nu, era absurd să crezi că vreun om ar fi putut urzi un complot care să
comporte atât de multe incertitudini. O fi fost Carver o brută, dar prost nu era.
Respingând acea teorie, farmacistul analiză acum cea de-a doua posibilitate, aceea ca drogul să fi fost otrăvit după ce Anna Wetherell primise pentru acasă o bucată din pachet de la Ah Sook. Poate că cineva se furişase în camera ei de la Gridiron şi otrăvise opiul acolo. Dar din nou – de ce? De ce să te oboseşti în fond să otrăveşti opiul? De ce să nu omori târfa prin metode mai convenţionale – prin strangulare, sau sufocare, ori în bătaie?
Înfrânt, Pritchard preferă să se concentreze asupra lucrurilor despre care ştia, din instinct, că erau adevărate. Bunăoară, ştia că Anna Wetherell nu spusese întregul adevăr despre întâmplările din 14 ianuarie. Mai ştia că cineva inhalase recent opiu cu pipa pe care ea o ascunsese în cameră. Şi ştia că Anna nu mai consumase opiu; judecând după ochii şi mişcările ei, Pritchard nu avea niciun dubiu că Anna nu era drogată. Aceste certitudini, în opinia lui Pritchard, nu puteau conduce decât la o concluzie.
— Ei, la dracu’, susură el. Anna minte. Şi minte pentru un alt bărbat.
Şi aşa se scurse toată după-amiaza.
La un moment dat, Pritchard luă de pe birou reţetele nepreparate şi, neavând altceva mai bun de făcut, se apucă de lucru. Nu îşi dădu seama cum trecuse timpul decât abia atunci când un ciocănit discret în uşa laboratorului îl readuse în prezent. Se întoarse – remarcând cu o vagă surprindere că
lumina pălise mult iar afară se lăsase amurgul şi îl văzu pe Albert, slujbaşul de la firma lui Nilssen, oscilând ezitant în cadrul uşii, cu răsuflarea întretăiată şi o expresie stânjenită pe faţă.
Ţinea un bilet în mână.
— O, ceva de la Nilssen, spuse Pritchard apropiindu-se.
Uitase complet de conversaţia lui cu Nilssen de la începutul după-amiezii şi de rugămintea pe care i-o făcuse, de a-l căuta pe aurarul Quee şi de a-l întreba în legătură cu aurul prelucrat care
fusese descoperit pe domeniul lui Crosbie Wells. Uitase de-a binelea de Crosbie Wells şi de averea lui, de văduva lui, şi de domnul Staines, care era dat dispărut. Cât de silenţios se învârtea lumea atunci când stăteai singur, cufundat în gândurile tale!
Pritchard scotocea prin şorţ după o monedă de şase penny, însă Albert, înroşindu-se de furie, îngăimă bâlbâit:
— Nu, domnule...
Îşi ridică palmele pentru a arăta că onoarea de a fi făcut acel serviciu era absolut îndestulătoare pentru el.
De fapt, Albert era sigur că în viaţa lui nu avusese o după-amiază atât de palpitantă. Patronul lui, când se întorsese de la Chinatown din Kaniere în urmă cu vreo jumătate de ceas, era atât de agitat, încât puţin lipsise să nu smulgă uşa din balamale. Scrisese mesajul pe care îl aducea Albert acum, cu toată înflăcărarea unui compozitor simfonic de conivenţă cu muza lui. Sigilase prost hârtia, picurându-şi ceară pe haine, înjurase şi apoi îi vârâse în mână lui Albert foaia împăturită
grosolan, spunându-i cu glas gutural:
— Lui Pritchard, du-i asta lui Pritchard cât poţi de iute.
Pe furiş, în camera de primire a farmacistului, exact înainte de a intra în laborator, Albert apropiase marginile hârtiei pliate formând astfel un fel de tub şi, privind chiorâş în lungul cilindrului, desluşise câteva cuvinte, care i se păruseră că
miroseau a gravă piraterie. Îl încânta ideea că patronul lui se ţinea de matrapazlâcuri.
— Prea bine, atunci, mulţam, spuse Pritchard luând misiva.
