ochii, iar în clipa următoare Anna vârî mâna în corsajul rochiei, de unde scoase un pistol de buzunar, genul de armă cu un singur foc. Era un revolver minuscul, un pic mai lung decât degetul lui Pritchard, însă de la o distanţă atât de mică putea să-i ciuruiască pieptul. Instinctiv, ridică mâinile. Revolverul era îndreptat cu ţeava spre bărbia Annei, aşa că aceasta trebuia să-l rotească pentru a-l prinde bine în mână, însă era disperată şi agitată, iar în momentul acela trei lucruri se întâmplară
simultan. Pritchard păşi îndărăt şi se împiedică de marginea rogojinii de pe jos; în spatele lui, uşa se trânti de perete şi cineva ţipă; şi Anna se răsuci pe jumătate auzind zgomotul, îşi pierdu echilibrul şi se împuşcă în piept.
Detonaţia focului tras de micul revolver se auzi înfundat, de parcă nici n-ar fi fost, aşa cum auzi de pe punte când vârful catargului pârâie sus de tot în bătaia vântului. Părea ca un ecou al detonaţiei propriu-zise, ca şi cum împuşcătura reală fusese trasă undeva mult mai departe, iar zgomotul acesta era doar o copie. Prosteşte, Pritchard se roti în loc, întorcându-se cu spatele la Anna, pentru a vedea cine apăruse în uşă. Avea mintea înceţoşată; realiză, cumva foarte vag, că bărbatul care tocmai intrase era Aubert Gascoigne, noul funcţionar judecătoresc.
Pritchard nu-l cunoştea aproape deloc pe Gascoigne. În urmă cu vreo trei săptămâni, omul venise la laboratorul spiţeriei, cerând un medicament pentru indigestie, şi, în mod absurd, Pritchard îşi aminti acest lucru acum. Se întreba dacă tinctura preparată de el îi făcuse bine pacientului, aşa cum îl asigurase el că se va întâmpla.
O fracţiune de secundă, nimeni nu se mişcă... sau poate nici măcar atât nu trecuse. Pe urmă, Gascoigne trase o înjurătură, se repezi în faţă şi căzu peste trupul târfei. Îi împinse capul pe spate, pistolul alunecă zdrăngănind lateral, însă pielea albă a grumazului ei era neatinsă, nicio urmă de sânge; Anna respira.
Brusc, fata îşi duse mâinile la gât.
— Proasto, proasto! striga Gascoigne cu glas sugrumat.
Înşfacă gulerul de dantelă cu amândouă mâinile şi trase de el, sfâşiindu-l.
— Cartuş orb, da? Alice de ceară, da? Te-ai gândit să ne mai tragi o sperietură, nu? Ce dracu’ e-n mintea aia a ta?
Anna îşi mişca mâna pe piept, pipăind cu degetele derutată.
Avea ochii larg deschişi.
— Glonţ orb? întrebă Pritchard aplecându-se şi luând pistolul de jos.
Ţeava armei era fierbinte şi în aer mirosea a praf de puşcă.
Însă nu vedea nicăieri niciun cartuş gol, şi nici vreo gaură pe undeva. Peretele din spatele Annei avea tencuiala intactă şi netedă, exact cum fusese cu o secundă în urmă. Cei doi bărbaţi priveau în jur – la pereţi, la duşumea, la Anna. Târfa se uita în jos, la pieptul ei. Ţinând pistolul atârnat prosteşte de degetul arătător, Pritchard i-l oferi lui Gascoigne. Acesta îl luă şi, cu dexteritate, trase de ţeavă şi se uită în culată. Pe urmă, se întoarse spre Anna.
— Cine a încărcat chestia asta? se interesă el.
— Eu, spuse Anna consternată. Pot să-ţi arăt rezervele din cutie.
— Arată-mi. Arată-mi rezervele din cutie.
Se ridică în picioare şi se duse la dulăpiorul de lângă pat, de unde se întoarse după câteva clipe, aducând o cutie de tablă, în care şapte cartuşe se legănau pe o bucată de hârtie maro.
Gascoigne atinse cartuşele cu degetul. Apoi îi dădu târfei pistolul.
— Încarcă-l aşa cum ai făcut. Exact la fel.
Anna încuviinţă mut din cap. Roti ţeava spre lateral şi băgă
cartuşul în culată. Apoi, împinse corect ţeava la loc, armă
pistolul şi i-l dădu înapoi lui Gascoigne. Părea îngrozită, reflecta Pritchard. Uluită, cu mişcări mecanice. Gascoigne luă pistolul încărcat de Anna, se dădu câţiva paşi mai în spate, ochi şi trase în tăblia de la capul patului.
Detonaţia se auzi exact ca înainte, însă de data asta Pritchard sesiză murmure alarmate venind de la etajul de dedesubt, şi paşi rapizi; toţi trei se uitau spre locul în care Gascoigne trăsese cu pistolul. O gaură perfectă, uşor înnegrită pe margini din cauza căldurii, străpungea perna în mijloc; un norişor de fulgi fini se ridicase din umplutură şi, sub privirile lor, plutea în jos, ca o peliculă de tifon. Gascoigne se duse spre pat şi azvârli perna la o parte. Pipăi cu degetele tăblia patului, ca Anna când încercase să găsească vreo rană în jurul gâtului, iar după
câteva momente Gascoigne mormăi satisfăcut.
— E-acolo? întrebă Pritchard.
— Abia dacă a lăsat o zgârietură, spuse Gascoigne testând cu vârful degetului adâncimea găurii. Pistoalele astea de jucărie nu-s bune de nimic.
— Dar unde... îngăimă Pritchard descumpănit. Îşi simţea limba grea, amorţită.
— Ce s-a întâmplat cu primul glonţ, asta voiai să spui? zise Gascoigne luându-i vorba din gură.
Se holbau toţi trei la al doilea cartuş, cartuşul vizibil, cartuşul folosit din palma lui. Pe urmă, Gascoigne se uită la Anna, şi Anna la Gascoigne – iar lui Pritchard i se păru că
privirea lor fusese plină de subînţeles.
Cât de groaznic era să-ţi vezi târfa schimbând priviri misterioase cu un alt bărbat! Pritchard ar fi vrut s-o dispreţuiască, dar nu putea; se simţea dezorientat, chiar consternat. Îi ţiuiau urechile.
Anna se întoarse spre el.
— Vrei să te duci până jos? spuse ea. Spune-i lui Edgar că
mă jucam cu revolverul, sau că îl curăţăm, şi că s-a descărcat din greşeală.
— Nu e la recepţie, zise Pritchard.
— Spune-i servitorului atunci. Anunţă oricum. Nu vreau să
mă trezesc cu nimeni sus; nu vreau niciun tărăboi. Te rog, fă
asta.
— În regulă, mă duc acum, spuse Pritchard. Şi pe urmă...
